Proiectul Nostalghiei
a fost gândit de Tarkovski împreună cu scenaristul şi prietenul său, Tonino Guerra
(Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deşertul
roşu, Blow Up, Amarcord, E la nave va, Privirea lui Ulise, Dincolo de nori ş.a.).
Ficţiunea lor – evocată într-un insolit making of realizat împreună: Tempo di viaggio – este expresia
artistică a dramei prin care trecea Tarkovski însuşi, în noua sa postură de emigrant
în Italia: „Sunt pierdut. Nu pot trăi în Rusia, însă – nota regizorul în Jurnalul său, în 25 mai 1983 – nu pot
trăi nici aici.”
Nu, acest film nu urmăreşte să trezească în
spectator niciun fel de melancolie. Cei mai mulţi – deopotrivă critici şi
spectatori – căutaseră conotaţii vag dulcege în titlu, însă Nostalghia este mai degrabă o elegie
închinată „fericitei întristări” aducătoare de izbăvirea de rău (înţeles ca
auto-distrugere, individualism, nebunie provocată de materialismul exacerbat al
lumii moderne). Durerea („algos”) întoarcerii („nostos”) este pricinuită de o
stare sufletească apăsătoare pe care omul o resimte atunci când conştientizează
cât de departe este de rădăcinile sale: soţie, familie, casă, biserică, Dumnezeu.
Când îşi simte, altfel spus, propria ratare.
Prin tenacitatea cu care personajele sale şi
din acest film îşi rabdă până la capăt destrămarea, îndepărtarea de idealul
desăvârşirii, Tarkovski poate fi situat în descendenţa lui Dostoievski („un om
care nu era în stare să creadă, chiar dacă îşi dorea asta; un om în care
organul credinţei s-a atrofiat”) şi în vecinătatea unui Bresson (Jurnalul unui preot de ţară), Buñuel (Nazarin), Bergman (Lumină de iarnă, Fragii sălbatici), Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Kurosawa (Cei şapte samurai, A trăi, Dodeskaden)
sau chiar a fraţilor Taviani (Soare până
şi noaptea).
Călăuza din filmul său precedent îl îndemna pe
blazatul şi cinicul Scriitor să se gândească la trecut pentru că „omul, când se
gândeşte la trecut, devine mai bun”. Nostalghia
este poemul acestei „imposibile întoarceri” înspre izvoarele de viaţă şi
bucurie ale omului. Elemente şi leit-motive frecvent întâlnite în filmele
anterioare se regăsesc şi aici: uleiul, pâinea, lumânarea, vinul, apa, ploaia, părinţii
şi copiii, nebunul martir, femeia „înger” şi femeia „demon”, biserica în ruină.
Demersul (quest-ul său) va fi pentru
unii mumă, pentru alţii ciumă, în funcţie de relaţia pe care o are fiecare
spectator în parte cu trecutul, conştiinţa şi memoria sa.
