Pe la începutul anilor 80 apăruseră o serie de filme românești de
excepție. Pe unele am apucat să le văd chiar la premieră, fiind elev în ciclul
gimnazial: Proba de microfon, O lacrimă
de fată, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Croaziera, Semnul
șarpelui, Sfârșitul nopții, Glissando, Să mori rănit din dragoste de viață,
Imposibila iubire, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Pe altele aveam să le văd
la zece ani de la premieră: La capătul
liniei, Faleze de nisip, Fructe de pădure, Secvențe, Ochi de urs. Dar
filmul românesc al acelor ani de care, mărturisesc, mă simt cel mai legat și
acum rămâne Concurs.
 |
| Valentin Uritescu, Claudiu Bleonț, Marin Moraru |
Am ratat ocazia de a-l vedea la cinema, când a apărut, întâia oară
pe marele ecran (în toamna anului 1982). Din cronicie citite (elogiase, toate)
credeam că e prea „filozofic”, prea „ermetic” și „elitst”, adică plictisitor. Câțiva
ani mai târziu, prin 1985, l-a programat Televiziunea națională iugoslavă în cadrul
unei retrospective a FEST-ului (Festivalul Filmelor Premiate) belgrădean.
Atunci m-am hotărât să nu-l mai ratez. Aproape o săptămână întreagă am așteptat
cu mare emoție acea marți când știam că va fi difuzat. Încă de la primele
acorduri muzicale am fost „electrizat” de coloana sonoră[1].
Atunci, cred, l-am descoperit cu adevărat pe Adrian Enescu (pe care îl știam
din Tănase Scatiu, serialul Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide,
Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții), în anii 70-80 autorul unor muzici de
film extrem de personale, de speciale, de ireale. Atunci am descoperit un film
straniu, grav și profund răscolitor. Am citit toată noaptea cronici la filmele
lui Dan Pița[2] în
revistele și almanahurile „Cinema”. A doua zi, la școală, am dorit să schimb
impresii cu colegii de clasă, dar cei care îl văzuseră au fost dezamăgiți. Nu
i-au savurat umorul, nu i-au deslușit „jocul de adâncime între satiră și
mister, între naturalist și fantastic, surprinzător de expresiv la nivelul
imaginii”[3]
(Eugenia Vodă). Au rămas doar cu unele accente de critică socială („șopârle”). Pentru
mine, însă, Concurs a fost o piatră
de hotar.
 |
| Concurs |
Ce m-a frapat și încă mă frapează cel mai mult la Concurs? Poate felul în care mi-a ținut
de urât și m-a învățat că singurătatea pur și simplu nu există. Poate relația
dintre Puști și grupul aflat în pădure pentru un fel de team building, în cadrul unui concurs de orientare turistică. Poate
felul în care, demn și firesc, personajul lui Claudiu Bleonț, cu boierie (de
spirit) și blândețe (de gând), se salvează de tentaculele unui grup uman sfâșiat
de pofte, răfuieli personale și găinării[4].
Cumva, la nivel subliminal, filmul lui Dan Pița (scenariul și regia) mi-a
transmis că „devenirea întru ființă” presupune să răzbați în viață fără să te
acrești, fără să te lași copleșit de letargia sau viclenia sau agresivitatea
celor din jurul tău. În acest sens, chiar dacă atunci nu puteam să-l „prind” în
vreo definiție, Concurs este un jurnal
cinematografic al fericirii[5],
un poem închinat luminii și unei anumite stări de puritate sufletească, de
„mesianism laic”. Astfel avea să-l citească și monahul Nicolae Steinhardt care,
în chiar luna premierei, i-a trimis regizorului o scrisoare de felicitare.
Rândurile, extrem de elogioase, scrise „cu adânc și admirativ respect”, fac
apel la însuși „Domnul Hristos – Împăratul și Basileul” pentru a-l
„binecuvânta, ocroti și răsplăti” pe „credinciosul rob și minunatul Său zugrav
Dan Pița”[6],
cel care, „cu atâta curaj, sinceritate, râvnă și talent” I-a scris „Evanghelia
în imagini, sunet și culori” și a dat un film „mai semnificativ și mai
tulburător chiar decât foarte frumoasa Viață
a lui Iisus de Zefirelli”[7].
 |
| Concurs |
 |
| Posterul filmului de Florin Ionescu |
[1] Pentru Eva Sîrbu, colana sonoră
din Concurs este „un univers neliniștitor
de sunete stranii, de zgomote familiare, urlete, foșnete, șoapte, în care se
insinuează, amplificându-l, muzica lui Adrian Enescu, de o extremă finețe,
lucrată, prelucrată, filtrată, „jucată”, de la dangăt de clopot în dungă la
sunet majestuos deș orgă, de la armonia desăvârșită a melodiei la exasperarea
ei și înapoi la armonie, într-o mișcare neobosită spre perfecțiune, o muzică pe
care aproape n-o percepi cu urechea, ci o primești, o dată cu imaginea, ca o
miraculoasă componentă a ei”.
[2] Înainte
de Concurs, Dan Pița s-a impus în
cinematografia românească printr-un documentar colectiv (Apa ca un bivol negru), două mediu-metraje inspirate din scrierile
lui Ion Agârbiceanu și realizate împreună cu Mircea Veroiu (Nunta de piatră și Duhul aurului), Filip cel
bun, Tănase Scatiu, primele westernuri românești (Profetul, aurul și ardelenii; Pruncul, petrolul șia rdelenii) și prin
intresantul, dar inegalul, Bietul Ioanide.
[3] Director de imagine: Vlad
Păunescu. Decorurile: Călin Papură.
[4] Ceilalți interpreți principali
sunt și ei foarte în rol: Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Marin Moraru,
Vladimir Juravle, Cătălina Murgea, Adriana Șchiopu. La fel și interpreții
rolurilor secundare: Jorj Voicu, Oana Pellea, Dragoș Pâslaru.
[5]
Fericirea Puștiului (care pătrunde în pădure călare pe o bicicletă ce putea fi
un asin, care strânge niște „fanioane de ghidare” foarte asemenea unor
giulgiuri și poartă în spinare rucsacul echipei încrăcat mai ales cu păcate și
josnicii) își are obârșia în Predica de pe munte a Celui ce n-a precupețit
niciun efort ca să-și salveze aproapele.
[6] Răsplata nu a întârziat să apară
– următoarele trei filme (Faleze de
nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi) sunt tot o incursiune expresivă, la
nivel de sunet și imagine, „în căutarea purității”.
[7] Vîjeu, Titus, Dialoguri cu Dan Pița. Cinema, cinema,
cinema, Editura Noi Mediaprint, București, 2012, pag. 30.
