Inscripția unui film-far

Pe la începutul anilor 80 apăruseră o serie de filme românești de excepție. Pe unele am apucat să le văd chiar la premieră, fiind elev în ciclul gimnazial: Proba de microfon, O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Glissando, Să mori rănit din dragoste de viață, Imposibila iubire, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Pe altele aveam să le văd la zece ani de la premieră: La capătul liniei, Faleze de nisip, Fructe de pădure, Secvențe, Ochi de urs. Dar filmul românesc al acelor ani de care, mărturisesc, mă simt cel mai legat și acum rămâne Concurs. 

Valentin Uritescu, Claudiu Bleonț, Marin Moraru

Am ratat ocazia de a-l vedea la cinema, când a apărut, întâia oară pe marele ecran (în toamna anului 1982). Din cronicie citite (elogiase, toate) credeam că e prea „filozofic”, prea „ermetic” și „elitst”, adică plictisitor. Câțiva ani mai târziu, prin 1985, l-a programat  Televiziunea națională iugoslavă în cadrul unei retrospective a FEST-ului (Festivalul Filmelor Premiate) belgrădean. Atunci m-am hotărât să nu-l mai ratez. Aproape o săptămână întreagă am așteptat cu mare emoție acea marți când știam că va fi difuzat. Încă de la primele acorduri muzicale am fost „electrizat” de coloana sonoră[1]. Atunci, cred, l-am descoperit cu adevărat pe Adrian Enescu (pe care îl știam din Tănase Scatiu, serialul Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții), în anii 70-80 autorul unor muzici de film extrem de personale, de speciale, de ireale. Atunci am descoperit un film straniu, grav și profund răscolitor. Am citit toată noaptea cronici la filmele lui Dan Pița[2] în revistele și almanahurile „Cinema”. A doua zi, la școală, am dorit să schimb impresii cu colegii de clasă, dar cei care îl văzuseră au fost dezamăgiți. Nu i-au savurat umorul, nu i-au deslușit „jocul de adâncime între satiră și mister, între naturalist și fantastic, surprinzător de expresiv la nivelul imaginii”[3] (Eugenia Vodă). Au rămas doar cu unele accente de critică socială („șopârle”). Pentru mine, însă, Concurs a fost o piatră de hotar. 

Concurs

Ce m-a frapat și încă mă frapează cel mai mult la Concurs? Poate felul în care mi-a ținut de urât și m-a învățat că singurătatea pur și simplu nu există. Poate relația dintre Puști și grupul aflat în pădure pentru un fel de team building, în cadrul unui concurs de orientare turistică. Poate felul în care, demn și firesc, personajul lui Claudiu Bleonț, cu boierie (de spirit) și blândețe (de gând), se salvează de tentaculele unui grup uman sfâșiat de pofte, răfuieli personale și găinării[4]. Cumva, la nivel subliminal, filmul lui Dan Pița (scenariul și regia) mi-a transmis că „devenirea întru ființă” presupune să răzbați în viață fără să te acrești, fără să te lași copleșit de letargia sau viclenia sau agresivitatea celor din jurul tău. În acest sens, chiar dacă atunci nu puteam să-l „prind” în vreo definiție, Concurs este un jurnal cinematografic al fericirii[5], un poem închinat luminii și unei anumite stări de puritate sufletească, de „mesianism laic”. Astfel avea să-l citească și monahul Nicolae Steinhardt care, în chiar luna premierei, i-a trimis  regizorului o scrisoare de felicitare. Rândurile, extrem de elogioase, scrise „cu adânc și admirativ respect”, fac apel la însuși „Domnul Hristos – Împăratul și Basileul” pentru a-l „binecuvânta, ocroti și răsplăti” pe „credinciosul rob și minunatul Său zugrav Dan Pița”[6], cel care, „cu atâta curaj, sinceritate, râvnă și talent” I-a scris „Evanghelia în imagini, sunet și culori” și a dat un film „mai semnificativ și mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viață a lui Iisus de Zefirelli”[7]. 

Concurs

Merită adăugat, poate, că proiectul lui Pița – datând încă din vremea studenției sale (anii 60) – a fost aprobat după Călăuza lui Tarkovski (1979) și Croaziera lui Mircea Daneliuc (1981) – un road movie și un river movie cu care Concurs a fost comparat. Până la un punct, se poate vorbi de comparație (este tot un apolog, un quest), însă demersul lui Pița este străin  deopotrivă de complexitatea universului tarkovskian și de fronda „minimalistă” din filmele lui Daneliuc din anii 70-80.

Posterul filmului de Florin Ionescu

---

[1] Pentru Eva Sîrbu, colana sonoră din Concurs este „un univers neliniștitor de sunete stranii, de zgomote familiare, urlete, foșnete, șoapte, în care se insinuează, amplificându-l, muzica lui Adrian Enescu, de o extremă finețe, lucrată, prelucrată, filtrată, „jucată”, de la dangăt de clopot în dungă la sunet majestuos deș orgă, de la armonia desăvârșită a melodiei la exasperarea ei și înapoi la armonie, într-o mișcare neobosită spre perfecțiune, o muzică pe care aproape n-o percepi cu urechea, ci o primești, o dată cu imaginea, ca o miraculoasă componentă a ei”.

[2] Înainte de Concurs, Dan Pița s-a impus în cinematografia românească printr-un documentar colectiv (Apa ca un bivol negru), două mediu-metraje inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu și realizate împreună cu Mircea Veroiu (Nunta de piatră și Duhul aurului), Filip cel bun, Tănase Scatiu, primele westernuri românești (Profetul, aurul și ardelenii; Pruncul, petrolul șia rdelenii) și prin intresantul, dar inegalul, Bietul Ioanide.

[3] Director de imagine: Vlad Păunescu. Decorurile: Călin Papură.

[4] Ceilalți interpreți principali sunt și ei foarte în rol: Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Marin Moraru, Vladimir Juravle, Cătălina Murgea, Adriana Șchiopu. La fel și interpreții rolurilor secundare: Jorj Voicu, Oana Pellea, Dragoș Pâslaru.

[5] Fericirea Puștiului (care pătrunde în pădure călare pe o bicicletă ce putea fi un asin, care strânge niște „fanioane de ghidare” foarte asemenea unor giulgiuri și poartă în spinare rucsacul echipei încrăcat mai ales cu păcate și josnicii) își are obârșia în Predica de pe munte a Celui ce n-a precupețit niciun efort ca să-și salveze aproapele.

[6] Răsplata nu a întârziat să apară – următoarele trei filme (Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi) sunt tot o incursiune expresivă, la nivel de sunet și imagine, „în căutarea purității”.

[7] Vîjeu, Titus, Dialoguri cu Dan Pița. Cinema, cinema, cinema, Editura Noi Mediaprint, București, 2012, pag. 30.