Greii muzicii ușoare românești

Muzica ușoară, arăta Nicolae Steinhardt, este corespunzătoare doar omului „istoric”, ce trăiește „pe un plan stăruitor faptic – al întâmplărilor, al actelor cotidiene ale vieții care duce prin repetată banalitate până la moarte”[1]. Este muzica acestui veac. Ea nu va detrona muzica clasică, așa cum cinematografia nu a înfrânt teatrul, însă – observa Monahul de la Rohia – developează deja „latențe nebănuite” și înlesnește „explozii greu de zăgăzuit”. Muzica ușoară prevestește o nouă formă de civilizație. În acest sens, am putea vorbi, dacă nu despre „greii muzicii ușoare” din România, măcar despre anumite momente fericite care i-au marcat destinul.

Nicolae Steinhardt

Din producția de gen a ultimilor 50 de ani m-aș opri la câteva nume de compozitori: Florin Bogardo[2], Richard Oschanitzky[3], Adrian Enescu[4] și Anton Șuteu[5]. Multe din compozițiile lor sunt scrise pentru film sau scenă și se remarcă printr-o linie melodică și orchestrație insolite, printr-o selecție atentă a versurilor și a vocilor. Nu pot uita nici brand-urile numite Sincron, Phoenix, Sfinx, Pro Musica, Post Scriptum, Semnal M, Canon, Stepan Project. Sau orchestrațiile semnate de Doru Căplescu pentru albume de Nicu Alifantis, Mircea Baniciu sau Aura Urziceanu. Din păcate, aceste poeme muzicale se pierd în masa mult mai numeroasă a șlagărelor cu texte banale și impact direct[6]. Memoria muzicii ușoare românești reține mai ales acele hit-uri ultradifuzate, acei interpreți cândva la modă, acele refrene simpliste ce întrețin o anume dulcegărie, un anumit conformism al gustului. Insolitul nu a făcut breșă, nu a făcut școală și a rămas adesea neediltat pe disc și nedifuzat (ori difuzat cu parcimonie) de mass media[7]. 

Richardt Oschanitzsky

Florin Bogardo

Adrian Enescu

Anton Șuteu

Experimentele ce căutau nu succesul facil, ci expresia poetic-muzicală, rămân pricini de bucurie pentru cei ce știu să asculte şi vor să deslușească semne, sensuri. Și, nu mai puțin, infirmă teoria potrivit căreia genurile muzicale „minore” nu pot da mărturie asupra sufletului omenesc în căutare de frumusețe, adevăr și iubire. Astfel de excepții fericite au fost posibile mai cu seamă în România doar într-un context politic și cultural abia despovărat de ideologia totalitară a „obsedantului deceniu” (anii 50, cu aproximație), încă necontaminat de babilonia și derizoriul „vremurilor noi” (de după 1990), grăbite să flateze preferințele „publicului suveran”.

---

[1] Steinhardt, Nicolae – „Muzica mai mult sau mai puțin ușoară”, în Escale în timp și spațiu (Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 245-252).

[2] Cântecele lui Florin Bogardo (1942-2009) se disting prin noblețe şi o „bogată fantezie armonică, de un rafinament care denotă că autorul a trecut prin școala franceză și a muzicii moderne”, printr-o orchestrație ce „îmbină cu subtilitate timbrurile cele mai variate” (Doru Popovici).

[3] Creația lui Richard Oschanitzky (1939-1979) – compozitor, pianist, aranjor-orchestrator – este strâns legată de începuturile unei mișcări de jazz în spațiul românesc. Personalitatea sa artistică este definită printr-o diversitate a preocupărilor muzicale ieșită din comun: muzică de film, etno-jazz, muzică ușoară, jazz cameral, jazz simfonic, muzică academică. „S-a adaptat la orice, a scris repede și bine.” (Vasiliu, Alex – Creația lui Richard Oschanitzky, Ed. Muzicală, București, 2012, pag. 66)

[4] Cunoscut pentru muzica sa de film, de scenă și jazz (și, în ultimii ani, pentru o serie de piese electro-acustice interpretate în filarmonici), pentru albumele de muzică electronică (Funky Synthesizer, Invisible Movies) și pop, Adrian Enescu (n. 1948) este autorul unui LP inedit: poemul pop-simfonic Basorelief (1977), pe versuri de Ioan Alexandru, realizat pe structura unei misse.

[5] Personalitate aparte în muzica ușoară românească, Anton Șuteu (1947-2010) a fost un „compozitor solar”, lăsând în urma sa „o lume sonoră presărată cu frumuseți ce se dezvăluie cu grijă, îndemnând la meditație, la visare” (Fotea, Daniela Caraman, Meridianele cântecului, Ed. Muzicală, București, 1989, pag. 37).

[6] Din repertoriul unei voci populare ca a Mirabelei Dauer este cunoscut mai ales șlagărul plasticizant cu „fotoliul din odaie” și-o „ultimă țigară, uitată într-un colț pe etajeră”, în timp ce despre compozițiile – elaborate, sensibile, revelatorii – pe care i le-au încredințat Vasile Șirli ori Anton Șuteu, de exemplu, nu se știe mai nimic.

[7] Tot astfel, din cinematografia românească de dinaintea „noului val 2000” se rețin mai ales filmele cu voievozi, haiduci, comisari, comediile și vodevilurile cu actori populari și replici „haioase”. Experimentele, inovatoare tematic şi formal, datorate unor cineaști ca Iulian Mihu, Manole Marcus, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu au trecut cu greu de cenzură și multe dintre ele sunt încă prea puţin sau deloc cunoscute.