Cum este posibil, mă întreba contrariat cineva, ca un comuniant creştin-ortodox (un habotnic, zice el, ce pretinde că Hristos este prezent exclusiv în Euharistie) să fie atât de sărac în iubire în ciuda faptelor de credinţă pe care, cu rigurozitate, le îndeplineşte (participarea la slujbe, spovedania regulată, împărtăşirea etc.)? Întrebarea, oricât ar părea de cârcotaşă, este pertinentă fie că vine din partea unui creştin ortodox ce nu prea dă pe la biserică, a unui heterodox ori a unui „liber cugetător” interesat nu atât de îmbisericirea minţii sale, cât de filosofii, de studierea istoriei religiilor, de propovăduirea unui creştinism şi a unei iubiri musai în afară de Biserică. Ce să răspunzi la o astfel de întrebare? Cine, într-o astfel de situaţie, este cel ce poate spune că vede „lumina cea adevărată” (care e Hristos, Cuvântul, Iubirea): cel „habotnic”, cel „liberal” în gândire?
Astăzi însă Biserica a prăznuit Rusaliile, pe care un artist vizionar precum Andrei Rubliov le-a zugrăvit (şi) în colţul din dreapta al Sfintei Treimi. Acolo, Persoana Duhului Sfânt este înveşmântată în verde, la fel cum verdele (semn al vegetaţiei, iar nu al uniformelor de legionari) acoperă întreaga suprafaţă a pământului din vestita icoană. (Care icoană, aşa cum arată Gabriel Bunge în cartea sa, a suferit nenumărate redefiniri, remixări întru esenţializare de-a lungul veacurilor, până a luat forma desăvârşită din capodopera lui Rubliov.) Ca şi cum el, Duhul, ar fi „motorul” întregii Biserici. De fapt şi este, doar să deschidem noi ochii mari. Să luăm aminte. Praznicul de astăzi este o invitaţie la reflecţie, la cercetare. Cât anume din roadele Duhului („iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” - Gal. 5, 22) se află în noi?
Învăţătura Bisericii (şi, în gând cu ea, glasul îndurerat al Călăuzei tarkovskiene) arată că „totul depinde de om, nu de Zonă”. Iar Zona e Tărâmul Sacrului. E Centrul. Omul, cu trezvia lui, se poate hrăni din Duhul care – avea dreptate preotul din Jurnalul unui preot de ţară) e peste tot. Numai de am şti să-l recunoaştem. Să nu luăm de bună învăţătura profeţilor mincinoşi, să nu ne lăsăm înşelaţi de duhurile viclene. Iar minciuna, strâmbătatea şi viclenia – o spune din insula Albionului însuşi Marele Will, cel din Sonetul 66 (trad. Ion Frunzetti, Gheorghe Tomozei) s-au făcut stăpânitorii acestei lumi:
Scârbit de toate, tihna morţii chem;
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,
Credinţa – marfă, legea sub blestem.
Onoarea – aur calp, falsificat,
Virtutea fecioriei târguită,
Desăvârşirea jalnic umilită,
Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,
Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia – dascăl la cuminţi
Şi adevărul – semn al slabei minţi,
Şi Binele slujind ca rob la rele...
Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas,
Dar dragostea, murind, cui să o las?
Poate că în chiar acest univers în care – la fel ca-n sonetul shakespearian – totul e (sau pare) pe dos ni se cere să mărturisim Duhul care ne să putere să iubim, să ne bucurăm, să avem îndelungă răbdare, să facem binele, să fim credincioşi, blânzi, înfrânaţi şi curaţi. E, până la urmă, o problemă de atitudine. Fefeleaga lui Agârbiceanu şi-a înţeles menirea, deşi i-au murit pe rând toţi pruncii şi a mai rămas şi văduvă. S-a resemnat şi-a murmurat, ca pentru sine: „Facă-Se voia Sa.” Soţii certăreţi şi zgomotoşi care trec prin fiecare episod al filmelor lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu inspirate de povestirile lui Ion Agârbiceanu (Nunta de piatră şi Duhul aurului) ştiu numai să se ciorovăiască – cu sau, cel mai adesea, fără pricină – oriunde s-ar afla: într-o cârciumă, pe stradă, la o nuntă. Niciodată nu ţin seama de cei care se nimeresc prin preajmă. Vrajba lor nu cunoaşte oboseala: parc-ar fi făcuţi să se ciondănească într-una. Semnele Duhului le vor fi ieşit şi lor în cale, ca să-i smerească, numai că n-au avut tăria să le recunoască. Aşa cum – în chip atât de minunat – se întâmplă înspre finalul Povestirilor palide după ploaie. Acolo, soţul rătăcitor este oprit, la ieşirea dintr-o prăvălie, de un preot care-i citeşte pe chip tulburarea înnăbuşită: „N-ai şi tu familie, nevastă, copil?” „Ba am.” „Atunci întoarce-te la ei, omule, că altfel îţi grăbeşti sfârşitul.” Şi bărbatul, răvăşit de mrejele unei năluci, găseşte în sine puterea să spună – întâia oară: „Înapoia mea, Satană!” Primeşte ca preotul să-l însemne pe piept cu nişte cuvinte ce aveau menirea să alunge duhurile rele care-l stăpâneau. Şi începe, abia în acea clipă, să trăiască nemincinos, metanoic. Să fie el însuşi. Îşi vine în fire şi se întoarce acasă.
Poate că mesajul secret al Rusaliilor este tocmai îndemnul, adresat fiecăruia dintre noi, de a ne întoarce acasă. De a face efortul să localizăm unde anume am început să derapăm, ca apoi să parcurgem – în sens invers – drumul pe care am mers, până la punctul unde a început rătăcirea noastră. Şi de acolo să pornim altfel pe drumul pe care am fost chemaţi să mergem. Este aceasta, într-adevăr, Calea Libertăţii pe care îi este dat să meargă doar omului – singura fiinţă nobilă dintre făpturi. Dostoievski însă a intuit (ca nimeni altul) îndărătnicia omenească, refuzul omului de a asculta această povaţă. A înţeles că omul este infinit mai dornic să refuze a se închina Dumnezeului Adevărat pentru a-şi fabrica în schimb idoli de lemn, de aur sau chiar imaginari…
