sâmbătă, 14 octombrie 2017

De gustibus

Citesc - abia acum - biografia lui Ion Creangă de George Călinescu. Și mă mir - încă o dată - de zelul cu care îi apărăm pe Creangă, pe Anton Pann, pe Budai-Deleanu, pe Costache Negruzzi, pe Panait Istrati sau I.L Caragiale. Dar îl respingem pe Lucian Pintilie, dar ne scandalizează Aferim!. Sfătoșenia zapciului din snoava lui Jude vine din limbuția și măscările lui Creangă. Radu Jude nu mi se pare cu nimic mai „dușmănos”, mai „terfelitor” al „onoarei naționale” și al „credinței străbune” decât Caragiale sau Anton Pann. Ce-i drept, una-i cartea, alta-i filmul.
Tot în cartea lui Călinescu găsesc acesste observații despre lipsa de adecvare a omului cu clasa socială în care dorește să parvină: „Oamenii trecuți repede dintr-o clasă într-alta, fără a căpăta deprinderile cerute de schimbare, sunt foarte lesne de supărat. Orice nepotrivire de gusturi, orice neparticipare la înapoierea lor e privită cu încruntare, ca și când s-ar cuprinde în ea o mustrare.” Prin urmare, nu „facultățile” fac diferența, că altfel toți titrații s-ar înțelege între ei. Și nu e deloc așa. Pricina adevărată pentru lipsa de comunicare e alta: lipsa de acomodare cu propriul statut social (și cultural). Altfel spus: fudulia care nu-ți lasă nicio urmă de auto-ironie. Femeia de servici care vizionase Oglinda (într-o proiecție cu circuit închis, alături de câțiva sofisticați critici de film) putuse să treacă peste complexitatea ieșită din comun a celui mai dificil film tarkovskian. Când schimburile (contradictorii) de opinii nu se mai terminau, ea le-ar fi cerut să înceteze o dată cu cearta și s-o lase să facă curat că voia să plece acasă. „Ce-i așa de greu de priceput la filmul ăsta?” - zise ea. „Cum tu l-ai înțeles?” - s-au mirat ei și i-au cerut să le spună și lor ce-a văzut. „E un film despre un om care conștientizează suferința pe care a pricinuit-o altora, îi pare rău și ar vrea să ceară iertare, dar nu știe cum.” Replica lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!”