marți, 14 iunie 2011

Ca un geamăt mut

Una din probele de foc la care este supus omul: să ştie să recunoască jumătatea (doar atât!) ce trebuie crezută – zice-se – din cele auzite, să ştie mai ales când anume cineva este cu adevărat drăguţ, sincer şi bun şi când se preface. În engleză e vorba despre diferenţa între „he/she is kind” (este bun(ă) de felul său) şi „he/she is being kind” (adică: stai puţin, de felul tău eşti viclean(ă), ia spune, ce urmăreşti, unde vrei să ajungi cu prefăcătoria asta?). Vorba poetului: „Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe”. Nu de puţine ori noi nu suntem noi. Ne ieşim din fire sau nici măcar nu apucăm să ne venim vreodată în fire (decât, cel mult, pentru câteva clipe). Dar ceea ce contează este, până la urmă, rezultatul final.
***
Urma scapă turma. Contează cum termini, iar nu cum ai început (deşi se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă). Şi am ajuns, invariabil, în ograda escatologiei – a „lucrurilor de pe urmă” în numele cărora se cuvine (şi merită) să trăim/să murim. Ultima „carte” a mamei a fost – cine-ar fi crezut? – pozitivă, up, luminoasă, „testamentară”. Dacă e să fie, plec acolo – a  spus ea – împăcată (se referea la familia mea). Unu la zero pentru ea. Eu am surâs cu un geamăt mut, n-am zis nimica.   
***
Emir Kusturica a declarat că a făcut întregul film Underground pentru ultima secvenţă. Eugenia Vodă: „Într-adevăr, un epilog magnific. Un epilog în care toate personajele importante ale filmului – pe care le-am văzut trăind, chinuindu-se şi murind, într-un torent de disperare, muzică şi umor –, toate aceste creaturi sunt „născute”, încă o dată, de creatorul cineast; le revedem tinere, le revedem re-trăindu-şi viaţa netrăită, refăcând o secvenţă-cheie: nunta. Nunta care, în „realitatea” filmului, sfârşise cu moartea mirilor, e reluată, în final, pe altă lume., dar în cheia unui blând realism „al cotidianului”: o nuntă normală, cu muzică, părinţi, copii, invitaţi, înţepături, îmbrăţişări, împăcări, o nuntă ca un paradis al normalităţii; fostul bâlbâit ţine un discurs fluent, fostul invalid dansează, toţi sunt fermecaţi de această splendidă „normalitate”, aparatul se îndepărtează de masa nuntaşilor, ca să vadă pământul rupându-se, ca să vadă plaurul cu masa nuntaşilor plecând pe ape, ducând cu el oameni fericiţi, care (parcă) au murit demult… „Ai plâns la filmul lui Kusturica?”, am întrebat o jurnalistă iugoslavă. „Dacă aş fi început să plâng aş fi început să urlu!...”” (Planeta cinema, Ed. Fundaţiei României Literare, Bucureşti, 1995, p. 154-155)