În Huddersfield, o variantă sârbească (îmbunătăţită,
înduhovnicită) a lui Trainspotting,
Raşa (ce fusese în liceu o minte sclipitoare, dar a ajuns un neisprăvit) este
salvat de Poezia a cărei realitate (existenţă, fiinţă) o contestă. „Poezia a
murit!” Dar ea, în ceasul supremei deznădejdi, este leacul nebănuit care-i
smulge un zâmbet de pe chipul acru, cinic, desfigurat de o vegetare ajunsă „pe
culmile disperării”. Cu dramul de suflet rămas îşi îndeamnă aproapele (un nebun
întru Hristos, care-i este vecin de bloc) să scrie poezii, să-şi povestească
viaţa. Dăruieşte altuia din ceea ce el nu
are. Înţelege că mai bine e să dai decât să ai. Autointitulându-se un
„Porno Pygmalion”, Raşa născoceeşte ad-hoc
o poveste pentru cea mai recentă „achiziţie” a sa: o elevă de liceu căreia îi
predă Hamlet. La o petrecere unde consumă toţi hard drugs, fetei i se face rău şi vomită. Cu o tandreţe
neaşteptată o îngrijeşte şi-i spune, mângâind-o: „Îmi plac tare mult glăvanele
tale eurasiatice. Sunt foarte sexi. Sunt sigur că eşti mongoleză. Cu mult timp
în urmă, un mongol a sărit pe străbunică-ta şi aşa s-a născut un pui de
mongolez care apoi l-a născut pe străbunicul străbunicului tău. Şi uite-aşa,
din aproape-n aproape, s-a născut şi focoasa asta mică mongoleză pe care-o ţin acum
în braţe. Mongolii or să ne cucerească din nou, ai să vezi. O să ne căpăcească
iar. Dar n-o să se atingă de tine pentru că atunci când te vor vedea, vor
spune: Uite-o pe prinţesa noastră!...” De fapt, poet cu adevărat în Huddersfield este „idiotul” Ivan, care-i
şi dedică un poem „melcului” de Raşa:
Făptură minunată
Ce-ţi porţi casa-n spinare
Te târăşti printre stropii
de ploaie
Blestemat şi singur
Acasă la tine e loc doar
pentru tine
Şi totuşi tânjeşti să vină
la tine cineva
Cu care să-mparţi toate
În scoica ce-o porţi în
spate
- o ceaşcă de ceai sau o
cafea...
Doar el, Ivan,
este cel care a ajuns la „metafora vie” – Hristos. Doar în el, care la 30 de
ani s-a botezat în Biserica Ortodoxă, candoarea şi entuziasmul nu au murit.
Doar el – cu gândul mereu la Sfinţii Părinţi şi la învăţătura lor („cele opt
trepte ale răutăţii”, cugetarea la cele de pe urmă”) – rămâne om. Ceilalţi, mai
mult sau mai puţin, sunt fie total nesimţitori şi indiferenţi (ca Raşa, ca
tatăl său alcoolic), fie (ca ca Dule, ca Igor) copleşiţi de „grija cea
lumească”. Iar Mila, „Galateea” lui Raşa, pare să înceapă să recunoască în Ivan
„făptura cea nouă” şi, ruşinată, caută să se dezmeticească.
Poezia ca dezmeticire, poezia ca trezire din amăgitoarele iluzii cu care
ne-am umplut viaţa. Poezia care smereşte şi care ruşinează. Contrar celor
învăţate în şcoală, poezia – starea poetică – are multe feţe. Ea nu este o
înşiruire de „cuvinte goale ce din coadă au să sune”. Sonoritatea poeziei se
găseşte şi în proză, şi în muzică, şi în pictură, în dans, teatru sau film.
Poezia – „bufniţa din dărâmături” – nu a murit, cum cred cei deznădăjduiţi. Nu
are mormânt şi nu are cruce. Este, poate, însăşi crucea. Sau (vezi Steinhardt)
fericirea – totuna. Spre deosebire de caricatura ei (din textele muzicilor
uşoare, din sentimentalismul telenovelistic ori manelistic), Poezia nu scurmă
la suprafaţa realităţii, ci forează în adâncul ei. Lumina ei sporeşte, iar nu
ucide, „a lumii taină”. Poezia regenerează, hrăneşte, ajută specia zisă om
să-şi vină în fire. Revelează, nu plasticizează. Este tezaur de mare preţ, nu
bibelou de porţelan.
