Annie Giradot & Alain Delon |
„Filmele mele
redau adesea istoria unei familii, autodistrugerea şi descompunerea ei.
Întotdeauna m-a interesat examenul unei societăţi bolnave.” (Luchino Visconti)
La sfârşitul anilor 50, o familie de ţărani din sudul Italiei (agrar,
patriarhal) se mută la Milano (industrial, cosmopolit, emancipat) să scape de
sărăcie. Rădăcinile bune, în lipsa cercetării şi cultivării lor, ajung să fie
năpădite de burunieni: fiecare din cei cinci fraţi începe să aibă probleme, iar
familia, solidară şi unită, începe să se destrame. Duşmanii omului – se spune
la un moment dat în film – sunt casnicii lui.
Renato Salvatori & Alain Delon |
De Rocco şi fraţii săi te apropie fie atmosfera
sa neorealistă (o observaţie socială directă, crudă, ca în Pămăntul se cutremură), fie nuanţata explorare a psihologiei personajelor
(ca în Moarte la Veneţia) şi tonurile
– pe alocuri – melodramatice, fie farmecul interpreţilor principali (Alain
Delon, Annie Giradot, Renato Salvatori), fie fluiditatea imaginii lui Giuseppe
Rotunno (autor al imaginii şi la Ghepardul,
Nopţi albe, Satyricon, Roma, Repetiţia de orchestră, Oraşul femeilor, All That
Jazz), fie muzica lui Nino Rota. Sau toate la un loc.
Ceea ce te
copleşeşte însă – atunci când te mai poţi lăsa copleşit de puterea bunătăţii –
este personajul jucat de Alain Delon. Rocco este un „idiot” dostoievskian (ce
aminteşte deopotrivă de Alioşa Karamazov şi de prinţul Mâşkin), un intrus, parcă,
în lumea dezlănţuită a metropolei moderne. Este singurul care vrea (şi poate
simţi) milă, iar nu asprimea unei judecăţi şi răsplătirea răului cu rău. Doar
el îşi asumă vinovăţia şi se gândeşte neîncetat la salvarea fratelui său aflat în
rătăcire (senzualitatea lui Simone este la fel de autodistrctivă ca în cazul
lui Rogojin şi Dimitri Karamazov) şi făptuieşte asemenea, cu o stranie putere
de sacrificiu.