Rocco şi fraţii săi

Annie Giradot & Alain Delon

„Filmele mele redau adesea istoria unei familii, autodistrugerea şi descompunerea ei. Întotdeauna m-a interesat examenul unei societăţi bolnave.” (Luchino Visconti) La sfârşitul anilor 50, o familie de ţărani din sudul Italiei (agrar, patriarhal) se mută la Milano (industrial, cosmopolit, emancipat) să scape de sărăcie. Rădăcinile bune, în lipsa cercetării şi cultivării lor, ajung să fie năpădite de burunieni: fiecare din cei cinci fraţi începe să aibă probleme, iar familia, solidară şi unită, începe să se destrame. Duşmanii omului – se spune la un moment dat în film – sunt casnicii lui. 

Renato Salvatori & Alain Delon

De Rocco şi fraţii săi te apropie fie atmosfera sa neorealistă (o observaţie socială directă, crudă, ca în Pămăntul se cutremură), fie nuanţata explorare a psihologiei personajelor (ca în Moarte la Veneţia) şi tonurile – pe alocuri – melodramatice, fie farmecul interpreţilor principali (Alain Delon, Annie Giradot, Renato Salvatori), fie fluiditatea imaginii lui Giuseppe Rotunno (autor al imaginii şi la Ghepardul, Nopţi albe, Satyricon, Roma, Repetiţia de orchestră, Oraşul femeilor, All That Jazz), fie muzica lui Nino Rota. Sau toate la un loc.

Ceea ce te copleşeşte însă – atunci când te mai poţi lăsa copleşit de puterea bunătăţii – este personajul jucat de Alain Delon. Rocco este un „idiot” dostoievskian (ce aminteşte deopotrivă de Alioşa Karamazov şi de prinţul Mâşkin), un intrus, parcă, în lumea dezlănţuită a metropolei moderne. Este singurul care vrea (şi poate simţi) milă, iar nu asprimea unei judecăţi şi răsplătirea răului cu rău. Doar el îşi asumă vinovăţia şi se gândeşte neîncetat la salvarea fratelui său aflat în rătăcire (senzualitatea lui Simone este la fel de autodistrctivă ca în cazul lui Rogojin şi Dimitri Karamazov) şi făptuieşte asemenea, cu o stranie putere de sacrificiu.