O dublă stea

„Omul are nevoie de om” - spune un personaj din Solaris-ul tarkovskian. Ca să nu trăiască singuri, unii - cântă Dalida în Pour ne pas vivre seul - țin în preajma lor cîte un câine, ori poate trandafiri sau un crucifix. Alții, continuă celebra cântăreață, fac filme ca să scape de singurătate. Sau se agață de o amintire, de o umbră. Sau așteaptă primăvara. Iar alții fac copii care, la rândul lor, sunt bolnavi de singurătate. Alți oameni construiesc catedrale ca să nu fie singuri ori se agață de o stea. Ori își fac prieteni și se vizitează când îi cuprinde urâtul, când îi ajunge suferința. Ori se căsătoresc - bărbați cu bărbați, femei cu femei. Ca să nu fie singuri. (Chiar așa să fi cântat Dalida? m-au întrebat unii după ce au văzut filmul dedicat vieții cunoscutei cântărețe. Sau - spuneau ei - este o licență politic-corectă, o ștampilă a unei agende politice aplicată unor vremuri - anii 60-70 - când „problema nu se punea chiar așa”?) În fine, unii trăiesc pentru bani, pentru ca s-agonisească. Dar - încheie Dalida - nu s-a văzut încă un sicriu cu două locuri. Cum ar veni, fiecare moare singur. Da, numai că în Soare până și noaptea, filmul fraților Taviani (după Părintele Serghei de Lev Tolstoi), vedem cum doi oameni care s-au iubit toată viața (un el și o ea, oameni simpli, fără știință de carte), care au fost împreună la bine și la greu, odihnesc acum sub două movilițe gemene, una lângă alta. Deasupra mormântului lor siamez veghează o cruce. Una singură pentru amândoi. Ani de zile îl rugaseră pe Părintele Serghei (Sergio, în filmul fraților Taviani), un preot cu mare râvnă ascetică, să-i ceară bunului Dumnezeu să-i ia de pe Pământ în același ceas. Rugăciunea ascetului părinte avea să fie ascultată. 

Soare pînă și noaptea (un film de Frații Taviani)

La fel și-n Călăuza aceluiași Tarkovski, dacă trecem peste semnele „telekineziei” și peste dimensiunea „politică” a Zonei, zărim în apropiere de „camera dorințelor”, scheletul unui „animal cu două spinări” - vorba lui Joyce, cel din Ulysses. Ca și cum doi îndrăgostiți ar fi cerut acolo, în camera unde - atunci când mergeai cu inima curată, fără nicio intenție egoistă - ți se îndeplinea orice dorință. Adică dorința aceea fără de care nu puteai trăi. Dorința celor doi oameni care voiseră să nu fie singuri în veșnicie s-a întrupat. La fel ca în povestea lui Tolstoi și în filmul fraților Taviani. În două rânduri (cel puțin), versurile Dalidei (de fapt, scrise de S. Balasko și E. Faure, doar cântate de Dalida) au fost contrazise. Dubla stea există. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski)