Finalul din Toni Erdmann îmi amintește,
involuntar, de ultima scenă din La dolce vita.
În filmul lui Fellini îl vedem pe un țărm de
mare pe jurnalistul monden (un „gossip columnist”) interpretat de Marcello Mastroiani
venind, în zori, de la (încă) o petrecere-orgie. Niște pescari au scos pe mal
un pește uriaș care fusese ucis și al cărui ochi privește spre noi. Jurnalistul
ahtiat după știri de scandal este mahmur și cade în genunchi. I se pare că
zărește o tânără care-i face semn să vină spre ea. Clipește din ochi și nu-i
vine să creadă. Sedus de inocența ei ce e, parcă, din altă lume, dă să se
ridice în picioare. În secunda următoare însă, gașca („anturajul”) de
petrecăreți îl cheamă să li se alăture. Ceea ce și face, dând din umeri, ca și
când ar vrea să-i spună fetei că n-are încotro, e musai să se întoarcă la ei. Cu
o înțelepciune încă neatinsă de vicleșug, fata înțelege și, din priviri, îi
urează durm bun. Contrar părerii generale despre „decadenţa”, „libertinajul” şi
„gustul pentru profanare” al lui Federico Fellini, Nicolae Steinhardt (într-o
epistolă către Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că
nu crezi) consideră că La dolce vita este „o bucată evident
şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de
propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos
vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin”. Nu
pierde ocazia de a remarca „splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte
deasupra Romei” (la începutul filmului), peştele („care, fireşte, e Ichthys”)
din final, „mort de trei zile şi tras de pescari în năvod”,
şi „ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător”. În fata blândă şi curată
(„Biserica, cred”) din ultima secvenţă Steinhardt vede o chemare pe care
Marcello Mastroianni o ascultă pe jumătate surd („condiţia umană”), în
genunchi.
 |
| La dolce vita (1960, Federico Fellini) |
În filmul lui Maren Ade, un tată poznaș încearcă
zadarnic – prin amuzante și repetate deghizări – să-și readucă fiica în fire, s-o
trezească din atâtea părelnicii, s-o reînvețe să zâmbească, să se bucure. Spre final,
fiica își îmbrățișează tatăl (care poartă o mască păroasă ca James P. Sullivan
din animația Pixar Monsters inc.) într-un parc bucureștean unde zărim o
măreață cruce de piatră. Cu puțină vreme în urmă vizitaseră o familie de români
care încondeia ouă de Paști. Semnul suprem al împărăției care – să nu ne amăgim!
– nu este din această lume e, ca și la Fellini (ca în Sieranevada lui
Cristi Puiu, ca în Călăuza lui Tarkovski, ca în Concursul lui
Pița sau în Umbra de nor a lui Jude), trecut cu vederea. Pentru că – e mai
ușor așa – pământul, deocamdată. Fiica va demisiona din jobul de la
multinaționala bucureșteană, însă nu pentru a lua o pauză din ceea ce englezii
numesc „a rat race”, ci pentru a pleca să lucreze – tot în domeniul
corporatist, tot la nivel înalt – în Singapore.
Toni Erdmann, ca
și altădată Bunuel sau Bergman, ca – acum – Puiu, Mungiu sau Jude, nu dă
soluții, nu moralizează. Lasă privitorul să aleagă, din acest puzzle tragi-comic
despre risipire și însingurare, sensuri și înțelesuri. După chipul și
asemănarea fiecăruia.
