 |
| Pinocchio (Walt Disney, 1940) |
Revăzând
Pinocchio (Disney, 1940) după 40 de ani, remarc o serie de conexiuni și vecinătăți la care, mărturisesc, nu m-am gândit defel atunci când - prin fereastra
Galei desenului animat din magazinul TVR de sâmbătă realizat de Tudor Vornicu - aveam să-l descopăr pentru întâia oară. Astfel, metamorfoza copiilor neascultători în măgari (pe Insula Plăcerilor) m-a dus cu gândul la rinocenizările lui Eugen Ionescu, iar rezistența lui Pinocchio (datorită „conștiinței” care încearcă să-i protejeze inocența) mi-a amintit de acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de eroul ionescian la finalul
Rinocerilor. Ceilalți prichindei transformați în măgari și - atunci când și-au uitat cu desăvârșire graiul omenesc - vânduți apoi negustorilor mi s-au părut adevărați ... mankurți,
avant la lettre. Nu ești bun mankurt, în romanul lui Cinghiz Aitmatov (
O zi mai lungă decât veacul) dacă nu ești depersonalizat complet, dacă n-ai uitat cu totul de cele mai dragi amintiri, de propria-ți mamă în special (pe care, dacă încearcă să te întoarcă din drum, o și ucizi). Nu ești măgar vrednic în povestea lui Carlo Collodi dacă - atunci când ajungi la anaghie - mai poți rosti, omenește: „Vreau la mama!”. Nu știm cum arată școala din
Pinocchio, aceea care te face om și spre care a fost trimisă micuța păușă însuflețită, însă vedem cum arată „Insula Plăcerilor” unde fiecare copil, fără să-i pese de nimeni și de nimic, face doar ce-l taie capul: fumează, se bate, bea alcool, joacă biliard, pune mustăți Giocondei din tablou și, în general, vandalizează tot ce-i stă în cale. Pe undeva, înclin să cred că școala de acum seamănă mai mult cu această „insulă” decât cu școala idealizată de povestitorul italian. Cât despre vulpile ce abia așteaptă să-ți strâmbe direcția odată ce ai pornit la drum, ce să mai vorbim... Hit-ul „When You Wish Upon a Star” (pe care nu l-am uitat, dar nu l-am asociat cu
Pinocchio) mi-a amintit de apologul tarkovskian din
Solaris și
Stalker, unde - în cu totul alt registru de expresie - tema e aceeași: „Fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă, ceea ce se obține cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt). Iar Pinocchio - salvându-și tatăl din pântecele monstrului marin - a dovedit că vrea să fie un „băiat adevărat” și un fiu adevărat. Și a izbutit. Și încă ceva: o altă melodie („I've Got No Strings”) mi se pare uluitor de relevantă pentru condiția de azi a copilului / elevului până nu demult legat de „sfori” ba de profesori, ba de părinți. Strigătul lui Pinocchio („That's the only way to go!”) adună în el toată exuberanța „emancipării” copilărești de „hamurile” părintești, într-o lume în care dascălii sunt ultimii care ar mai putea juca rolul de „păpușari”. Pentru că
the teachers did leave the kids alone...
