Sieranevada (scenariul și regia Cristi Puiu, 2016)
Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării
conștiinței umane
Într-un interviu de la TIFF 2016, Cristi Puiu povestea că
unii cunoscuți de-ai săi care văzuseră Sieranevada
i-au spus că le-a plăcut pentru că „dă în popi” și în „opiumul popoarelor”. Ceva
asemănător scrisese, cu patru ani în urmă, un cunoscut intelectual român despre
După dealuri, felicitându-l pe Mungiu
pentru cât de bine a surprins caracterul „nemântuit” și „nemântuibil” al
acestui neam. (Marcel Proust: „Oricine, când citeşte, se citeşte pe
sine însuşi.”) Dacă nu cauți numaidecât să-l prinzi pe
regizorul-scenarist cu ocaua mică în privința vehiculării de „teze” și
„ideologii” (iar dacă, totuși, cauți, e în zadar), filmul lui Puiu, nominalizat
la Cannes pentru Palme d’or în 2016, se povestește îndeajuns de limpede celor
care chiar vor să-l înțeleagă „precum este”, celor care înțeleg că lumea în
care trăim este prea puțin pătrunsă de o „conștiință eclezială”[1] și
– la fel ca în scurt-metrajul lui Radu Jude, Ca o umbră de nor[2] –
mult prea cuprinsă de superstiții și manii de tot felul. Adică de
„religiozitate”, de „ortodoxism”[3]. Dostoievski:
„A trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin... Omul nu poate trăi fără a îngenunchea.
Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în fața unui idol de lemn sau de aur,
sau imaginar. Sunt idolatrii cu toții, nu atei.”
Bântuită de teorii conspiraționiste (referitoare la 9/11, la Marx, Engels,
Lenin, Stalin, Ceaușescu, la Charlie Hebdo) ori de tradiții populare (locale)
mai importante, vedem, chiar decât cunoașterea și îndeplinirea rânduielii
bisericești, lumea din Sieranevada se
deschide – în cel puțin două rânduri – spre „nevăzut”, spre „taină”, spre
libertate (ca transcendere a sinelui) și lumină[4]: prin
rugăciunea preotului întru pomenirea de 40 de zile a sufletului celui răposat[5] și
chiar prin împlinirea ritualului ancestral (din Dolj, aflăm) ce prevede ca un
apropiat al celui plecat la cele veșnice (aici, o rudă prin alianță, fiul
cumnatei sale) să poarte – „simbolic” – un costum nou, în prealabil „sfințit”.
Defunctul (Emil) intră, cum ar veni, în „pielea” unuia care încă nu a plecat în
„vacanța cea mare” (Sebi). În cadrul final, de la masa cu mămăligă și sarmale,
are loc acest schimb de replici, coordonat de Nușa, soția celui decedat: „Bine
v-am găsit!”, „Bine ai venit!”. Printre hohote de râs, Lari, fiul, repetă în
zeflemea: „Bine ai venit!”.
Apropierea de comedia umană scrisă și regizată de Puiu, de miezul ei, se
face mai ales dacă-i depășești dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decât o succesiune
de momente comice (costumul cumpărat este mult prea mare; în familie ajunge –
în stare de semi-inconștiență – și o tânără croată despre care se crede că ar
fi drogată; reuniunea de familie este prilejul de a da în vileag o serie de
secrete și minciuni conjugale, personajele – ca în Caragiale – se ceartă și se
dușmănesc din nimic pentru a ajunge în aceeași stare de „pupat toți Piața
Independenței” ș.a.m.d.), descoperi că – altfel decât au înțeles cunoscuții
regizorului care l-au felicitat pentru că „a dat în popi” – singurele personaje
care se poartă firesc și sunt la locul lor în situația dată sunt chiar preotul[6] și
cei doi diaconi veniți să slujească la parastasul de 40 de zile. Ceilalți, mai
mult sau mai puțin, le primesc rostirea (și comentariul ulterior al preotului
despre a Doua Venire a lui Iisus[7], încheiat
cu „Vorba multă, sărăcia omului!”) indiferenți sau buimaci, la fel ca tanti
Evelina, baba comunistă, care o întreabă pe Nușa: „Tu ai înțeles ceva din ce-a
spus preotul ăsta, că eu n-am înțeles nimic!” Ar fi de râs, dacă tanti Evelina
n-am fi noi, fiecare din noi...
După ce am văzut filmul lui
Cristi Puiu mi-am amintit, încă o dată, cât sunt de debile și de crispate filmele
românești de ieri, de azi și dintotdeauna când își propun să fie comice și, pe
de altă parte, cât de pline de umor (un umor demențial, debordant) reușesc să
fie atunci când fundalul este o tematică gravă, serioasă, așa cum se întâmplă
în filme de Lucian Pintilie, de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Pița (pe
când ultimii trei nu-și pierduseră încă umorul), de (mai rar) Andrei Blaier,
Dinu Tănase, Iosif Demian sau (mai recent) de Cristi Puiu, Cristian Mungiu,
Radu Jude sau Gabriel Achim; cât sunt de patetice, de pueril-doloriste filmele
ce se vor „spirituale”, „moralizatoare” și cât de pline de adevăr, de viață
sunt cele care nu-și propun să filmeze personaje „morale” surprinse în
atitudini pioase, triumfaliste, cu mesaj didactic, apăsat pilduitor etc.; cât
de norocoși, în fine, sunt unii actori atunci când întâlnesc un regizor de film
ca Puiu care chiar poate să-i scoată din emploi
sau să le ofere partituri de care – până
la întâlnirea cu el – nu prea avuseseră parte. Ce bine că există un
regizor ca Puiu ce încă face astfel de filme-mărturie, demonstrând că – orice
s-ar spune – în România, sergiunicolaescomania etc. nu a învins de tot!...
[1] Înțelegerea artei ca „instrument esențial al dezvoltării
conștiinței umane” – arată Herbert Read, în Imagine
și idee – „nu este întâmplătoare, ci necesară”, iar „roadele ei nu sunt
secundare sau de prisos, ci cu totul esențiale, dacă mintea omului nu vrea să
paralizeze”.
[2] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „În conștiința celor
mulți, Biserica transformată în religie nu diferă de niciun alt organism de
utlitate publică (asigurările sociale, oficiile de plasare a forței de muncă,
centrele de îngrijire a vârstnicilor, de promovare a sportului etc.). (...)
Oamenii înțeleg prin cuvântul „Biserică” doar clădiri, birouri, o rețea
administrativă.”
[3] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „Limbajul experienţei
bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare,
stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul
religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio
legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare
de bucurie. (...) Ideologia
religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine,
automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”.”
[4] În momentul rugăciunii oficiate de preot,
masa pe care se află farfuriile cu colivă pare scăldată în lumină.
[5] Rugăciunea pentru pomenirea „celui absent”
(din al cărui unghi – mărturisește regizorul – este filmată întreaga poveste)
face trimitere la „Marele Absent” din viața omului – „Cela ce prin adâncul
înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisește și ceea ce este de
folos tuturor le dăruiește, Unul, Ziditorul de oameni, Care odihnește sufletul
adormitului robului Său, că spre El nădejdea și-a pus, spre Făcătorul și
Ziditorul și Dumnezeu”
[6] Preotul din Sieranevada îmi pare că întruchipează idealul de preot schițat de
Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi
numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni:
preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El
știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul,
nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna,
știe ce e omul acesta de azi.” Atâta doar că – la fel ca în Jurnalul unui preot de țară de Bresson, Nazarin de Buñuel, Călăuza lui Tarkovski sau, mai recent, Ca o umbră de nor de Radu Jude, ocupațiunea mintală a celor pe care
ar trebui să-i cârmuiască acest „agent de istorie” e – în ciuda coregrafiei și
răspunsurilor pioase – la cu totul alte alea.
[7] La plecare, preotul – care oferă cheia de
citire a filmului – i se adresează lui Lari astfel: „Ce vreau să vă spun eu, domnu’
doctor, este că toate celelalte sunt făcute să ne amețească, să ne zăpăcească,
să ne ia mințile. Și asta nu de ieri, de azi. De la Adam și Eva, de la păcat
încoace. ... Și când găsești timp, să treci pe la biserică, da? ... Hai să vă
spun una scurtă. Într-o zi un șofer de taxi mai țigănos, așa, la față, dar cu
niște ochi mari și triști, zice către mine: „Părinte, de unde știm noi când va
fi a Doua Venire a Domnului Iisus?” M-a surprins întrebarea și i-am răspuns că
acum nu știm, dar când va veni vom ști. „Da’, zice, după ce, adică cum o să-l
recunoaștem?”. Zic: „După semne. Că mai întâi trebuie să se împlinească
profețiile.” „Dar și la Prima Venire – zice el – au fost semne?” Zic: „Da, că
așa ne-am dat seama că a venit și S-a-ntrupat.” „Și oamenii de ce nu L-au
recunoscut?” „Unii L-au recunoscut, alții nu L-au recunoscut...” „Dar acum de
unde știți că n-a venit deja?” „Pentru că nu s-au împlinit profețiile.” Și
uite-așa, tot drumul m-a chinuit cu întrebări de astea. Ce vreau să vă spun ...
Să știți că pe mine m-a luat o mare tristețe după discuția cu șoferul de taxi.
Vedeți, oamenii vorbesc vrute și nevrute, în sus și-n jos despre Domnul Iisus –
dacă vine, cum vine, cum Îl recunoaștem sau alte aiureli, că, de fapt, El nu
este Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), că nu există mântuire, că nu există a Doua
Venire sau că a venit și noi nu L-am recunoscut. M-a luat tristețea asta pentru
că cu adevărat m-am gândit ce nenorocire ar fi pentru neamul omenesc dacă
Domnul Iisus Hristos S-a întors a doua oară și noi nu L-am recunoscut. Și în
felul ăsta salvarea, mântuirea noastră, este imposibilă. Pentru că El a treia
oară nu se va mai întoarce. Și a ales să ne dea uitării. Și chiar am plâns. Am
plâns cu lacrimi adevărate. Și spre seară m-am luminat. Povestea asta era doar
o ispită. Și atunci mi-am dat seama cât de slab sunt. Și cât de repede cădem,
noi oamenii, în ispită. Domnu’ doctor, vă dați seama ce-am făcut? Am ales să
gândesc că ce-ar fi dacă a Doua Venire s-a petrecut și-am început să-mi plâng de
milă. Am ales să cred că, ipotetic vorbind, această posibilitate e valabilă. Mă
rog, vorba lungă sărăcia omului. Dumnezeu să-l ierte!”
