duminică, 10 iulie 2016

Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane - Sieranevada (2016)



Sieranevada (scenariul și regia Cristi Puiu, 2016)
Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane

Într-un interviu de la TIFF 2016, Cristi Puiu povestea că unii cunoscuți de-ai săi care văzuseră Sieranevada i-au spus că le-a plăcut pentru că „dă în popi” și în „opiumul popoarelor”. Ceva asemănător scrisese, cu patru ani în urmă, un cunoscut intelectual român despre După dealuri, felicitându-l pe Mungiu pentru cât de bine a surprins caracterul „nemântuit” și „nemântuibil” al acestui neam. (Marcel Proust: „Oricine, când citeşte, se citeşte pe sine însuşi.”) Dacă nu cauți numaidecât să-l prinzi pe regizorul-scenarist cu ocaua mică în privința vehiculării de „teze” și „ideologii” (iar dacă, totuși, cauți, e în zadar), filmul lui Puiu, nominalizat la Cannes pentru Palme d’or în 2016, se povestește îndeajuns de limpede celor care chiar vor să-l înțeleagă „precum este”, celor care înțeleg că lumea în care trăim este prea puțin pătrunsă de o „conștiință eclezială”[1] și – la fel ca în scurt-metrajul lui Radu Jude, Ca o umbră de nor[2] – mult prea cuprinsă de superstiții și manii de tot felul. Adică de „religiozitate”, de „ortodoxism”[3]. Dostoievski: „A trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin... Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în fața unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toții, nu atei.” 
Bântuită de teorii conspiraționiste (referitoare la 9/11, la Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceaușescu, la Charlie Hebdo) ori de tradiții populare (locale) mai importante, vedem, chiar decât cunoașterea și îndeplinirea rânduielii bisericești, lumea din Sieranevada se deschide – în cel puțin două rânduri – spre „nevăzut”, spre „taină”, spre libertate (ca transcendere a sinelui) și lumină[4]: prin rugăciunea preotului întru pomenirea de 40 de zile a sufletului celui răposat[5] și chiar prin împlinirea ritualului ancestral (din Dolj, aflăm) ce prevede ca un apropiat al celui plecat la cele veșnice (aici, o rudă prin alianță, fiul cumnatei sale) să poarte – „simbolic” – un costum nou, în prealabil „sfințit”. Defunctul (Emil) intră, cum ar veni, în „pielea” unuia care încă nu a plecat în „vacanța cea mare” (Sebi). În cadrul final, de la masa cu mămăligă și sarmale, are loc acest schimb de replici, coordonat de Nușa, soția celui decedat: „Bine v-am găsit!”, „Bine ai venit!”. Printre hohote de râs, Lari, fiul, repetă în zeflemea: „Bine ai venit!”. 
Apropierea de comedia umană scrisă și regizată de Puiu, de miezul ei, se face mai ales dacă-i depășești dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decât o succesiune de momente comice (costumul cumpărat este mult prea mare; în familie ajunge – în stare de semi-inconștiență – și o tânără croată despre care se crede că ar fi drogată; reuniunea de familie este prilejul de a da în vileag o serie de secrete și minciuni conjugale, personajele – ca în Caragiale – se ceartă și se dușmănesc din nimic pentru a ajunge în aceeași stare de „pupat toți Piața Independenței” ș.a.m.d.), descoperi că – altfel decât au înțeles cunoscuții regizorului care l-au felicitat pentru că „a dat în popi” – singurele personaje care se poartă firesc și sunt la locul lor în situația dată sunt chiar preotul[6] și cei doi diaconi veniți să slujească la parastasul de 40 de zile. Ceilalți, mai mult sau mai puțin, le primesc rostirea (și comentariul ulterior al preotului despre a Doua Venire a lui Iisus[7], încheiat cu „Vorba multă, sărăcia omului!”) indiferenți sau buimaci, la fel ca tanti Evelina, baba comunistă, care o întreabă pe Nușa: „Tu ai înțeles ceva din ce-a spus preotul ăsta, că eu n-am înțeles nimic!” Ar fi de râs, dacă tanti Evelina n-am fi noi, fiecare din noi...
După ce am văzut filmul lui Cristi Puiu mi-am amintit, încă o dată, cât sunt de debile și de crispate filmele românești de ieri, de azi și dintotdeauna când își propun să fie comice și, pe de altă parte, cât de pline de umor (un umor demențial, debordant) reușesc să fie atunci când fundalul este o tematică gravă, serioasă, așa cum se întâmplă în filme de Lucian Pintilie, de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Pița (pe când ultimii trei nu-și pierduseră încă umorul), de (mai rar) Andrei Blaier, Dinu Tănase, Iosif Demian sau (mai recent) de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude sau Gabriel Achim; cât sunt de patetice, de pueril-doloriste filmele ce se vor „spirituale”, „moralizatoare” și cât de pline de adevăr, de viață sunt cele care nu-și propun să filmeze personaje „morale” surprinse în atitudini pioase, triumfaliste, cu mesaj didactic, apăsat pilduitor etc.; cât de norocoși, în fine, sunt unii actori atunci când întâlnesc un regizor de film ca Puiu care chiar poate să-i scoată din emploi sau să le ofere partituri de care – până  la întâlnirea cu el – nu prea avuseseră parte. Ce bine că există un regizor ca Puiu ce încă face astfel de filme-mărturie, demonstrând că – orice s-ar spune – în România, sergiunicolaescomania etc. nu a învins de tot!...
 

[1] Înțelegerea artei ca „instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane” – arată Herbert Read, în Imagine și idee – „nu este întâmplătoare, ci necesară”, iar „roadele ei nu sunt secundare sau de prisos, ci cu totul esențiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze”.

[2] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „În conștiința celor mulți, Biserica transformată în religie nu diferă de niciun alt organism de utlitate publică (asigurările sociale, oficiile de plasare a forței de muncă, centrele de îngrijire a vârstnicilor, de promovare a sportului etc.). (...) Oamenii înțeleg prin cuvântul „Biserică” doar clădiri, birouri, o rețea administrativă.”

[3] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „Limbajul experienţei bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie. (...) Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”.”

[4] În momentul rugăciunii oficiate de preot, masa pe care se află farfuriile cu colivă pare scăldată în lumină.

[5] Rugăciunea pentru pomenirea „celui absent” (din al cărui unghi – mărturisește regizorul – este filmată întreaga poveste) face trimitere la „Marele Absent” din viața omului – „Cela ce prin adâncul înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisește și ceea ce este de folos tuturor le dăruiește, Unul, Ziditorul de oameni, Care odihnește sufletul adormitului robului Său, că spre El nădejdea și-a pus, spre Făcătorul și Ziditorul și Dumnezeu”

[6] Preotul din Sieranevada îmi pare că întruchipează idealul de preot schițat de Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Atâta doar că – la fel ca în Jurnalul unui preot de țară de Bresson, Nazarin de Buñuel, Călăuza lui Tarkovski sau, mai recent, Ca o umbră de nor de Radu Jude, ocupațiunea mintală a celor pe care ar trebui să-i cârmuiască acest „agent de istorie” e – în ciuda coregrafiei și răspunsurilor pioase – la cu totul alte alea.


[7] La plecare, preotul – care oferă cheia de citire a filmului – i se adresează lui Lari astfel: „Ce vreau să vă spun eu, domnu’ doctor, este că toate celelalte sunt făcute să ne amețească, să ne zăpăcească, să ne ia mințile. Și asta nu de ieri, de azi. De la Adam și Eva, de la păcat încoace. ... Și când găsești timp, să treci pe la biserică, da? ... Hai să vă spun una scurtă. Într-o zi un șofer de taxi mai țigănos, așa, la față, dar cu niște ochi mari și triști, zice către mine: „Părinte, de unde știm noi când va fi a Doua Venire a Domnului Iisus?” M-a surprins întrebarea și i-am răspuns că acum nu știm, dar când va veni vom ști. „Da’, zice, după ce, adică cum o să-l recunoaștem?”. Zic: „După semne. Că mai întâi trebuie să se împlinească profețiile.” „Dar și la Prima Venire – zice el – au fost semne?” Zic: „Da, că așa ne-am dat seama că a venit și S-a-ntrupat.” „Și oamenii de ce nu L-au recunoscut?” „Unii L-au recunoscut, alții nu L-au recunoscut...” „Dar acum de unde știți că n-a venit deja?” „Pentru că nu s-au împlinit profețiile.” Și uite-așa, tot drumul m-a chinuit cu întrebări de astea. Ce vreau să vă spun ... Să știți că pe mine m-a luat o mare tristețe după discuția cu șoferul de taxi. Vedeți, oamenii vorbesc vrute și nevrute, în sus și-n jos despre Domnul Iisus – dacă vine, cum vine, cum Îl recunoaștem sau alte aiureli, că, de fapt, El nu este Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), că nu există mântuire, că nu există a Doua Venire sau că a venit și noi nu L-am recunoscut. M-a luat tristețea asta pentru că cu adevărat m-am gândit ce nenorocire ar fi pentru neamul omenesc dacă Domnul Iisus Hristos S-a întors a doua oară și noi nu L-am recunoscut. Și în felul ăsta salvarea, mântuirea noastră, este imposibilă. Pentru că El a treia oară nu se va mai întoarce. Și a ales să ne dea uitării. Și chiar am plâns. Am plâns cu lacrimi adevărate. Și spre seară m-am luminat. Povestea asta era doar o ispită. Și atunci mi-am dat seama cât de slab sunt. Și cât de repede cădem, noi oamenii, în ispită. Domnu’ doctor, vă dați seama ce-am făcut? Am ales să gândesc că ce-ar fi dacă a Doua Venire s-a petrecut și-am început să-mi plâng de milă. Am ales să cred că, ipotetic vorbind, această posibilitate e valabilă. Mă rog, vorba lungă sărăcia omului. Dumnezeu să-l ierte!”