Mircea Veroiu fusese invitat la un spectacol de gală, după vreo două-trei zile în care i se proiectaseră aproape toate filmele pe care le realizase până atunci. Era prin 1986, când filma Umbrele soarelui. N-a apucat să-l termine. A devenit Mircea V. Roiu după ce a șters-o în occident. S-a întors în țară (unde a mai făcut trei lung-metraje și un film de televiziune) măcinat de o boală care avea să-l prăpădească în iarna lui 1997. Țin minte că acolo, în fața spectatorilor rămași pentru discuții cu regizorul, Mircea Veroiu a spus ce crede despre Sergiu Nicolaescu (nu se putea să nu fie pomenit): „Să-l țină Dumnezeu așa cum e, că de schimbat nu cred că se va schimba. Dacă n-ar fi el, niciunul din noi n-ar putea face film.” N-am înțeles prea bine vorbele lui, dar am înțeles, peste ani, că unii (cum a fost Mircea Săucan, pe care aveam să-l descopăr după 1990) chiar n-au mai putut face film din cauza lui Sergiu Nicolaescu. Și a lui Mircea Drăgan și a altor colegi de breaslă, a unor politruci și culturnici care au simțit în Săucan o forță uriașă - nota bene! - în zona creativității regizorale, nicidecum a filmelor block buster. L-am revăzut apoi pe Mircea Veroiu la sediul Casei de Filme „Solaris” (condusă de Dan Pița), pe la mijlocul anilor 90. Și, ultima oară, tot pe atunci, la Pizza Hut din Piața Romană (în București). Era la o masă împreună cu Elena Albu, iar eu treceam pe trotuarul de pe lângă pizzerie.
Mă gândesc adesea la filmele lui Mircea Veroiu - la cele mai bune dintre ele, adică: Apa ca un bivol negru (debut colectiv, alături de Dan Pița, Iosif Demian, Andrei Cătălin Băleanu ș.a.), Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga), Duhul aurului (segmentul Mârza), Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela. Mă gândesc la poetica lor, la eleganța lor care, unora, li se pare estetism snob. Mă gândesc la prea-plinul de frumusețe pe care îl revărsau într-o vreme în care estet - în România - mai era doar Dan Pița, iar direcția cine-verite (Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian sau - ocazional - Andrei Blaier, Dinu Tănase și Nicolae Mărgineanu) reprezenta o nișă, covârșitoare fiind producția de filme cenușii, propagandistice, plate, vorbind exclusiv despre îndeplinirea planului și lupta „binelui” cu „mai binele”. Inclusiv în producția de filme istorice sau de divertisment. Mă gândesc că demersul său întru căutarea purității și pledoaria sa pentru sentimentul frățesc al prieteniei nu sunt deloc de neglijat. Și nici desuete. Decât dacă ești sufocat de blestemul autosuficienței cinice.
 |
| Mircea Veroiu (1941 - 1997) |
Mă gândesc la toate acestea și la încă altele (la colaborările sale fructuoase cu oameni de cinema ca Dan Pița, Iosif Demian, Călin Ghibu, Doru Mitran, Gabriel Kosuth, Hortensia Georgescu, Aureliu Ionescu, Nicolae Drăgan, Călin Papură, Dorin-Liviu Zaharia și Dan Andrei Aldea (feat. Sfinx), Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Eliza Petrăchescu, Ferencz Benze, Elisabeta Jar Rozorea, Liviu Rozorea, Mircea Albulescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, George Motoi, Irina Petrescu, Maria Ploae, Petre Gheorghiu, Ion Caramitru, Rodica Tapalagă, Ion Vâlcu, Dorel Vișan, Mircea Diaconu, Claudiu Bleonț, Magda Catone, Gheorghe Visu, Mariana Buruiană, Petre Tanasievici, Simona Măicănescu, Marcel Iureș, Marina Procopie, Valeria Seciu, Ștefan Sileanu, Dragoș Pâslaru. Și lista ar putea continua.
Despre toate acestea și încă altele, plus un remember sub forma unei proiecții de fotograme (cu muzici de Adrian Enescu pentru Șapte zile, Adela, Umbrele soarelui), plus proiecția cu Fefeleaga, plus lansarea albumului recent apărut la Editura Noi Media Print, ne vom aminti și vom vorbi - în cadrul Festivalului de Film Central European - sâmbătă 1 septembrie a.c., între 11 - 12.30, în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara. Cu cine s-o nimeri să fie acolo atunci. Duhul lui Veroiu sperăm să-l împrumutăm. Fie și pentru un ceas și jumătate de aducere aminte.
