vineri, 14 septembrie 2018

All is grace

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Din slujbă mi-au rămas, ca ecou, versurile Psalmului 21: „Departe sunt de mântuirea mea / Cuvintele greșalelor mele...” Și-mi spun că, poate, avem atâta cruce în noi câtă pace în suflet, netulburată de „cuvintele greșalelor”, ajungem să economisim. Și cât de aproape am fi de mântuire dacă am înțelege cum să ne chivernisim vorbele. Pentru că, iată, în cuvinte puține, sacerdotul de la Oază ne-a amintit că - apropo de alegeri, de referendumuri - împărăția Domnului (adică „făptura cea nouă”, iar nu o societate de „virtuoși”) nu o aduc mai aproape legile omenești. Sau panglicile tricolore și iile asortate, eventual, cu opinci țărănești, pentru că țara ta e „grădina raiului”. Ideea e să credem, chiar să credem în acel „Facă-Se voia Ta!”, iar nu să pretindem, abuziv, satisfacerea proprii noastre voințe. (Dacă am ști măcar care-i aia, în furtuna de gânduri contradictorii de care nu mai scăpăm.) Ca în Umbra de nor scurt-metrajul  lui Radu Jude, când omu' revoltat pe religie, pe preoți, pe biserici etc. e exclusiv interesat de „miracolele” pe care, a auzit el, niște preoți din Kiev le-au făcut, înviind pe unii din morți. Neînțelegând că minunea (uimirea, paradoxul) este nu religia, ci - spune acolo preotul jucat de Alexandru Dabija - îmbisericirea minții, a vieții. Cât de ușor știm să fugim de moarte, fără să căutăm însă la viață!... La viața aceea în care - la fel ca-n Stalker, în funcție de inima fiecăruia („unde îți e inima, acolo îți e comoara”)unii se zdrobesc, iar alții se păstrează. Și se păstrează, poate, atunci când înțeleg că nimic nu contează câtă vreme - cum spune ultima replică, pe imaginea unei cruci, din Jurnalul unui preot de țară - „Totul e har!”. (În scurt-metrajul lui Jude, la fel spune și preotul lui Dabija: „Totul e grație!”.)



Laurențiu Damian CEFFT 2018 Theodor

"Nu îmi este indiferent dacă…
O sală de festivități transformată într-o sală de cinema. Cu un ecran. O scenă. Undeva într-un colț, un pian. Mai erau câteva minute și începea proiecția la Serafimii. Venea lumea. Eu stăteam lângă Ioana Iacob, actrița lui Radu Jude din Îmi e indiferent dac în istorie vom intra ca barbari. Amândoi eram într-un juriu. Îl așteptam și pe Ali Amir, minunat în Serafimii. De mine s-a apropiat un copil. Adus de cineva de mână. Nu era chiar un copil. Cred că era deja la liceu. L-a adus de mână. De fapt îl sprijinea. Copilul mi-a spus:
- Vreți să vă cânt la pian? Tata v-a așteptat astăzi să veniți pe la noi și eu m-am pregătit toată ziua!
Apoi, sprijinit, s-a urcat pe scenă, a pipăit cu degetele lui nefiresc de lungi pianul și a început să cânte. Lumea intra în sală. El cânta. Se auzea trântitul de scaune. El cânta. Mai suna un telefon. Câțiva, intrând, au rămas înțepeniți la auzul glasului meu: Rămâneți pe loc! Stați acolo! Copilul cânta. Cum cânta? Bunica mea, când se ruga la Dumnezeu, nu spunea „Doamne ajută-mă!” sau „Doamne, iartă-mă!”  sau „Tatăl nostru”… Nu, spunea: „Doamne pupa-ți-aș tălpile!”
O și vedeam spălându-l pe picioare pe Dumnezeu și sărutându-i calcâiele!
Copilul cânta și, Doamne, pupa-ți-as tălpile și mâinile tale … Totul era ca o vrajă.
Apoi copilul, ajutat, s-a coborât de pe scenă. A primit aplauze. S-a înclinat. Și s-a așezat lângă mine. Copilul era ORB!
Așa se născuse el. Nu l-au primit la școala de muzică. O profesoară cu ochi mari și bovini … cu siguranță bovini … ar fi zis că nu se poate cu handicap. Copilul a luat lecții de muzică acasă. Tatăl lui este critic de film. Scrie cărți despre cinema. Copilul mai are doi frați.
- Mergeți cu mine la grădină să vedem Pădurea spânzuraților?
- Mergem, am zis eu, buimac … dar nu l-am întrebat cum vede el un film…
L-am luat de mână și am mers la Pădurea … cu lumina reflectorului cu tot … cu Rebengiuc care spunea „Să nu ucizi lumina”! și copilul spunea replica ănainte…
După film, copilul a plecat acasă însoțit de tatăl lui. Am rămas într-o piață mare și m-am învârtit așa, în cerc, spunându-mi cu voce tare:
Nu îmi este indiferent că trăiesc lângă niște barbari!
Nu îmi este indiferent că a venit la mine un fost operator care mi-a cerut un ajutor … că i s-a spart ochiul. Cum s-a spart? Pai e de sticlă!! Și l-a pus pe masă de am crezut că nu vad eu bine … Un ajutor pentru un om care a făcut toata viața imagine de film pentru Jurnalul de la Sahia, în fiecare zi, în fiecare luăa, în fiecare an, o viață … acum îi trebuia o sticlă nouă să și-o pună drept ochi!
Nu îmi este indiferent că suntem mai orbi decât copilul care cânta dumnezeiește la pian!
Nu îmi este indiferent că Tedy Necula, cel din filmul Noro al lui Radu Gabrea face film cum numai el știe și a facut un excelent Coborâți la prima!
După ce am auzit cum cântă acest copil la pian nu mi-a mai fost indiferent ce văd!"
Laurențiu Damian