Jerusalem - Chapter three

14 aprilie 2012. Sâmbăta Mare. Descinderea spre locurile – pietrele – încărcate de istorie şi sfinţite de oameni (omul sfinţeşte locul) echivalează, şi în Ierusalim, cu o călătorie spre împărăţia kitschului din aşa-numitul Christian Quarter. Sigur, buticarii (poligloţi) trebuie să trăiască şi ei. Din icoane bizantine, canonice, din obiecte bisericeşti rafinate – nestridente, nepestriţe – nu-şi mai fac ei planul de vânzări în veac. În vecii vecilor chiar. Şi atunci recurg (în fericitele cazuri când cunosc diferenţa dintre artă şi kitsch, dintre o reprezentare autentică şi una contrafăcută) la vânzarea de tot felul de „obiecte religioase”, de „viţei de aur” în miniatură, confecţionaţi cu o lipsă crasă de orice eleganţă şi bun gust.

***

Iisus Hristos şi restaurarea omului. A primului om (Adam) şi a tuturor celorlalţi care i-au urmat. „Făptura nouă” – iată marea minune a lui Hristos (Nicolae Steinhardt). Nu prefacerea apei în vin, nu mersul pe ape, nu înmulţirea pâinilor şi nici tămăduirea ologilor, orbilor, leproşilor etc. „Cine e în Hristos e făptură nouă.” „Devenirea întru fiinţă” (Constantin Noica)  – iată sensul vieţii. Ortodoxia (dreapta slăvire a lui Dumnezeu) – iată „descoperirea firii omului” (Pr. Rafail Noica).

***

Prăznuirea Învierii: ameţitoare întoarcere (imaginară) în tmp, fascinantă odisee a întrebărilor fără vreun răspuns definitiv. Deşi îmi pare că – atunci când nu mai e tânăr la spirit – omul are tot mai puţine întrebări şi devine tot mai conformist. Începe aventura „devenirii întru fiinţă” cu entuziasm, iar după ce s-a blazat, înghite – pe nemestecate – orice. Păcat...

Jerusalem - Chapter two

13 aprilie 2012. Vinerea Mare. Dimineaţa devreme, în lounge-ul hotelului, zeci de etiopieni în costume naţionale aşteptau să pornească în pelerinaj spre locurile biblice din Ierusalim. Erau, mi se spune, copţi. Mulţi dintre ei trecuseră de a doua (şi, unii, chiar de a treia) tinereţe, dar îi însufleţea şi lumina prezenţa în Cetatea Sfântă de praznicul Învierii.

Pe măsură ce ne-am apropiat de oraşul vechi, de cartierul creştin, am dat peste jeepuri de gardieni şi trupe de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pentru a face faţă mulţimii în curs de dezlănţuire în ajunul şi cu ocazia marelui praznic. Am înţeles abia atunci semnificaţia scenelor cu tancuri şi cu gardieni înarmaţi cu mitraliere din Jesus Christ Superstar. Pe străzi, în locuri asiduu frecventate de turişti sau de ultra-religioşi, se intersectau evrei, musulmani, creştini.

Din cele văzute azi am rămas cu statuia Dreptului David cântând la harpă. Chipul îi era  molestat de iconoclaşti, care – asemenea legionarilor ce l-au ologit pe simpaticul Limbă, în Revanşa – i-au retezat proorocului nasul. La mormântul său am găsit două camere pentru rugăciune (una pentru bărbaţi, alta pentrru femei). De după un paravan se auzea o rugăciune cântată de nişte evrei. În general, ni se spune, e bine să evităm întâlnirile (de gradul unu, doi sau trei) cu ultraortodocşii mozaici. Şi le-am evitat.

Mănăstirea „Sfânta Cruce” este admirabilă pentru locaţie, piatra din care e zidită şi pentru frescele bizantine (sau ce-a mai rămas din ele). Peste splendoarea de chipuri pictate după canon, cu o desăvârşită atenţie (la culori, forme, duhul imaginii), se suprapun imagini mai noi, necanonice, renascentiste, aşa-zis neobizantine. Poate că doar alte valuri de iconoclasm, de barbarie să le clintească din loc. La fel ca în majoritatea bisericilor de acasă, amestecul de hieratic (transfigurativ, bizantin) şi pestriţ (realist, neo-bizantin) pare bine asimilat în structura iconografică şi nimeni din cei care se prosternează în faţa acestor imagini nu pare în vreun fel deranjat sau scandalizat. Dar, aflu de la preotul-ghid, vom vizita şi un lăcaş mănăstiresc unde conceptul audio-vizual este unitar, bizantin.       

Pe colinele Ierusalimului, măslini, palmieri, portocali şi lămâi – unii în floare şi cu fructe – cât cuprinde. Şi o arhitectură specifică, foarte asemenea celei din Edinburgh. Aceleaşi forme de pietre, aceeaşi culoare ocru-pământie să fie oare aici pricină de monotonie? Poate, pentru unii, dar – la fel ca în capitala scoţiană, unde clădirile la fel de geometrice sunt predominant gri – arhitectura clădirilor emană bun gust şi rafinament.