Negativ-pozitiv, yin-yang, noapte-zi...Dialogăm neîncetat cu infinitul. Fie cu „plus infinitul”, fie cu „minus infinitul”. Mă reîntâlnesc, în a cincea zi a Săptămânii Luminate, cu noţiunea de „efect placebo”. Este tema documentarului The Living Matrix care, înţeleg, are fanii lui. Potrivit cercetătorilor şi savanţilor (carismatici, de altfel, şi foarte „în rol”) care apar în acest material promoţional, o treime din tulburările de sănătate ale oamenilor se pot rezolva pe calea „autosugestionării pozitive”. (Cine stabileşte graniţa dintre acea treime şi celelalte două treimi?) Chestie de bioenergie, de abordare, de voinţă. Despre care ştiu via Tarkovski: Solaris, Călăuza ce erau oare, nu tot pledoarii pentru autocunoaştere, pentru logos-ul cel nestricăcios, cel nesluţit de pofte şi răutate? „Credeţi!” – le spunea Călăuza celor doi sceptici (şi multora ca ei) pe care-i condusese până în pragul Zonei. Ca un ecou al îndemnului din vechime (sau din Noutate!): „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă vi se va da vouă.”
The Living Matrix vorbeşte despre un studiu efectuat pe un număr de subiecţi, dintre care doar jumătate mergeau la sala de fitness ca să facă bicepşi, iar cealaltă jumătate stătea în tot acest timp acasă pe canapea, în faţa televizorului, sugestionându-se să-şi dezvolte bicepşii. Rezultatul: şi cei care s-au „autosugestionat pozitiv” au făcut muşchi. De ce? Pentru că, prin puterea gândului, s-au concentrat şi au deretminat muşchii să crească în dimensiuni. Bang! La fel s-a întâmplat cu alţi subiecţi care ar fi fost supuşi unei false operaţii la genunchi (doctorii au deschis doar genunchiul, fără să intervină cu ceva), faţă de cealaltă categorie, care chiar au suferit o intervenţie chirurgicală la genunchi. Şi unii şi alţii s-au simţit – după un timp – mai bine. Tot autosugestia. Exemplele pot continua, dar mă opresc aici. Nu înainte de a recunoaşte că – oricare ar fi rezultatul final – merită să vrei binele în locul răului (ideea de bază a filmului). Dar pentru asta, desigur, este nevoie să nu fi pierit în tine stropul de suflet curat (foiţa de ceapă, ca-n Karamazovii lui Dostoievski) care să îţi dea putere să deteşti, ca pe o spurcăciune, răul. Să vrei şi să poţi să doreşti binele, desăvârşirea.
Desăvârşirea presupune restaurare sufletească şi nostalgie (adică dureroasa „întoarcere acasă”, la copilărie, la trecutul încă neprihănit), aşa cum s-a întâmplat cu acea osteopată (din acelaşi The Living Matrix) ce şi-a dorit copii şi a descoperit că are o formaţiune tumorală malignă la creier. După investigaţii, află că prolactinoma (aşa se numea „piticul” nechemat care-i stătea pe/în creier) îi produce infertilitate. Treptat – în urma unui îndelung proces de autoanaliză – descoperă că în copilărie a suferit o traumă. Fiindcă şi-a detestat părinţii, a început să deteste ideea de a deveni vreodată mamă. Altfel spus, undeva în creierul ei, acest gând a încolţit – la propriu – şi a generat tumora. (Ca în Solaris, unde – pe planeta ca un uriaş ocean gânditor – cele mai tainice gânduri se materializează, însă – vezi Sartorius, Saut, Gibarian – nu în fiinţe benefice). Femeia şi-a spus atunci că nu va interveni chirurgical sau prin medicamente. Sfidând medicina alopată, şi-a lăsat în pace „piticul” care, peste câţiva ani a dispărut de tot. Dincolo de orice detaliu ce pare anecdotic rămâne această învăţătură pe care o cunoştea şi firoscosul taxi driver jucat de Toma Caragiu în Singurătatea florilor: când nu merge ceva în urmă, nu te grăbi s-o iei prea repede înainte...
***
Azi au adus-o pe mama de la reanimare (intenzivszoba) în salon (betegszoba). Printr-un tub înfipt în nas elimină – cu mari eforturi de respiraţie – o substanţă verzuie (suc gastric, probabil). Cel puţin nu mai sângerează de la ventriculii cerebrali. Cu câteva zile în urmă, când m-a văzut (conectată fiind la acelaşi păienjeniş de tuburi, perfuzii etc.), mama şi-a făcut cruce cu mâna dreaptă. A fost, probabil, forma ei de recunoştinţă pentru lumina care i s-a mai dat s-o vadă, pentru această lume de care încă o desparte a thin red line.
