marți, 29 mai 2012

Venirea în fire


Am văzut, în sfârşit, filmul japonez Barbă roşie (în original: Akahige) de Akira Kurosawa. Din cele 3 ore am rămas cu această imagine: un doctor stagiar uceniceşte pe lângă un medic mai în vârstă, cu experienţă, preocupat de îngrijirea trupului, dar şi a sufletului pacienţilor lui. Totul se petrece într-un spital pauper de provincie. La un moment dat se îmbolnăveşte una din prostituatele tinere dintr-un bordel apropiat. După câteva peripeţii (o bătaie pe cinste din care se va fi inspirat peste ani, la modul caricatural, şi Bud Spencer), este luată la spital şi dată spre îngrijire medicului stagiar. Fata e dificilă, nu doreşte să comunice. Loveşte cu mâna leacurile pe care doctorul încearcă să i le administreze. Ceea ce impresionează este tenacitatea lui, răbdarea cu care răspunde la fiecare din gesturile ei necugetate. Blândeţea cu care se poartă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ei bine, atitudinea lui cool o îmbunează treptat pe sălbatica gheişă. O smereşte. O ruşinează. Şi îşi începe, abia atunci, adevărata aventură întru metanoie.

Scena din Akahige este pilduitoare: îmblânzeşti pe cel zbuciumat, isterizat, posedat doar păstrându-ţi calmul şi ducând la bun sfârşit ceea ce ai de înfăptuit. Nu moralizând, nu exercitând vreo formă de violenţă asupra sa, ci exersând – cu îndelungă răbdare – duhul blândeţii. Personajele lui Kurosawa se eliberează de poverile sufleteşti prin mărturisire. Ştiu să dea la o parte poleiala de isterie de pe semenii lor. Ştiu să spună, atunci când e nevoie, „Retro, Satano!”, gândului ce le îndeamnă să colaboreze cu nebunia, cu mânia, cu violenţa. Ştiu să facă ascultare de cel care, prin propriul fel de a fi, le inspiră încredere. Ştiu să ajungă la cuminţenie. Erratum, Hadersfild, Akahige – trei ipostaze cinematografice (pe care am avut bucuria să le descopăr în ultima vreme) ale devenirii întru fiinţă, ale venirii în fire, ale iluminării.