Am văzut, în
sfârşit, filmul japonez Barbă roşie (în
original: Akahige) de Akira Kurosawa.
Din cele 3 ore am rămas cu această imagine: un doctor stagiar uceniceşte pe
lângă un medic mai în vârstă, cu experienţă, preocupat de îngrijirea trupului,
dar şi a sufletului pacienţilor lui. Totul se petrece într-un spital pauper de
provincie. La un moment dat se îmbolnăveşte una din prostituatele tinere
dintr-un bordel apropiat. După câteva peripeţii (o bătaie pe cinste din care se
va fi inspirat peste ani, la modul caricatural, şi Bud Spencer), este luată la
spital şi dată spre îngrijire medicului stagiar. Fata e dificilă, nu doreşte să
comunice. Loveşte cu mâna leacurile pe care doctorul încearcă să i le
administreze. Ceea ce impresionează este tenacitatea lui, răbdarea cu care
răspunde la fiecare din gesturile ei necugetate. Blândeţea cu care se poartă ca
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ei bine, atitudinea lui cool o îmbunează treptat pe sălbatica gheişă. O smereşte. O
ruşinează. Şi îşi începe, abia atunci, adevărata aventură întru metanoie.
Scena din Akahige este pilduitoare: îmblânzeşti pe
cel zbuciumat, isterizat, posedat doar păstrându-ţi calmul şi ducând la bun
sfârşit ceea ce ai de înfăptuit. Nu moralizând, nu exercitând vreo formă de
violenţă asupra sa, ci exersând – cu îndelungă răbdare – duhul blândeţii. Personajele
lui Kurosawa se eliberează de poverile sufleteşti prin mărturisire. Ştiu să dea
la o parte poleiala de isterie de pe semenii lor. Ştiu să spună, atunci când e
nevoie, „Retro, Satano!”, gândului ce le îndeamnă să colaboreze cu nebunia, cu mânia,
cu violenţa. Ştiu să facă ascultare de cel care, prin propriul fel de a fi, le inspiră
încredere. Ştiu să ajungă la cuminţenie. Erratum,
Hadersfild, Akahige – trei ipostaze cinematografice (pe care am avut
bucuria să le descopăr în ultima vreme) ale devenirii întru fiinţă, ale venirii
în fire, ale iluminării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu