sursa: Hyperliteratura
titlu: Spre o poetică a scenariului cinematografic
autor: Dumitru Carabăţ
editura: PRO, 1997
număr de pagini: 432
Cartea se situează într-un fel de „paralelism” cu volumul De la cuvânt la imagine al aceluiaşi autor, în care era schiţată „o teorie a ecranizării literaturii”.
Sinopsis:
Poetica scenariului, în viziunea scenaristului Dumitru Carabăţ, implică noţiunile de „valoare artistică”, „particularitate”, „specific” asociate cu acest gen, controversat şi în critica cinematografică şi în cea literară.
Ca şi piesa de teatru, scenariul s-a clarificat, s-a „tipologizat” treptat, în sensul consacrării unei forme de „discurs poetic”. Scenariul ideal, scenariul-etalon presupune un „desen compoziţional” ce decurge dintr-o prelucrare specifică a acţiunii, devenind prin el însuşi „principalul factor al valorii, al plăcerii lecturii şi vizionării”.
De-a lungul vremii – arată Dumitru Carabăţ – au fost preocupaţi de acest tip de „discurs narativ”: D.I. Suchianu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, Tolstoi, Faulkner, Malraux, Márquez. Cineaşti sau teoreticieni precum Pudovkin, Eisenstein, Béla Balász, Umberto Barbaro şi Zavattini au formulat supoziţii „fertile, uneori contradictorii”, cu privire la natura textului pe care ni-l propunem să-l examinăm. Textul (scenariul), arată Carabăţ, „este creat pe măsură ce este premeditat”, iar premeditarea „nu exclude din dotarea autorilor jocul liber al inspiraţiei”. Tema („virtualitatea unei opere”) pregăteşte apoi „o anumită formă a semnificaţiei artistice, o formă poetic-filmică” influenţată de „capacitatea virtualei opere de a răscumpăra sensul ascuns şi pietrificat în lumea obiectelor fizice”.
Poetica lui Dumitru Carabăţ este centrată în jurul scenariului care a inspirat filmul lui Kurosawa, A trăi. Dar conţine şi numeroase referiri la „scenariul ca discurs” din filmele lui Vittorio de Sica (Hoţi de biciclete), Antonioni (Deşertul roşu, Blow-up), Visconti (Pământul se cutremură, Ghepardul, Rocco şi fraţii săi, Moarte la Veneţia), Godard (Cu sufletul la gură), Bunuel (Viridiana), Tarkovski (Andrei Rubliov), Ciulei (Valurile Dunării, Pădurea spânzuraţilor), Schlondorff (Toba de tinichea), Fellini (La Strada, 8 ½, Repetiţia de orchestră), Bergman (Fragii sălbatici, Strigăte şi şoapte), Wajda (Domnişoarele din Wilko), Forman (Dragostea unei blonde), Scorsese (Şoferul de taxi) ş.a.m.d
Bogate referinţe la Aristotel (Poetica) şi Aristarco (Cinematografia ca artă), la Bachelard (Structurile antropologice ale imaginarului) şi Bahtin (Probleme de literatură şi estetică), la Barbaro (Sogetto e sceneggiatura) şi Eco (Tratat de semiotică generală), la Hegel (Prelegeri de estetică) şi Metz (Esthétique et psychologie du cinéma), la Ricoeur (Metafora vie) şi Tarkovski (Sculpting in Time) compun substanţa acestei cărţi dense şi pretenţioase.
