 |
| Actorul şi sălbaticii |
Când, în fereastra Televiziunii Naţionale (contaminată şi ea de goana după rating – a se citi: după vulgaritate) îl întâlneşti – după 30 de ani de absenţă – pe un actor ca Marin Moraru te poţi considera norocos. Mai cu seamă atunci când îi ştii – pe cât se poate – filmele, piesele de teatru, apariţiile în spectacolele de teatru ori scenete TV sau piesele de teatru radiofonic.
„România, ţara mea!” – deschide Eugenia Vodă interviul cu Marin Moraru pentru Profesioniştii. „Da, aşa este!” – răspunde Actorul. „România, ţara în care un mare actor poate să nu pună piciorul în televiziunea publică vreme de 30 de ani fără ca nimeni să se mire…” – continuă amfitrioana. „Dar nu sunt singurul, cred…” Pe măsură ce îşi deapănă firul amintirilor aflăm apoi, de la acest mare actor, cum era în România „pe vremea când teatrul era teatru”. Când actorii tineri stăteau, nota bene, în genunchi la arlechin (în culise) pentru „a fura meserie de la cei buni şi de la cei răi”. („Nici un actor tânăr, azi, nu mai face asta.”)
Aflăm câte ceva şi despre copilăria actorului din Piaţa Grant, despre trotineta cu rulmenţi şi foametea din 1943, despre anii când lucra ca asistent de picher de linie C.F.R.. Aflăm chiar că ştia nu doar să schimbe macazuri, ci şi să le construiască. Dar în 1989 cum a fost? – vrea să ştie interlocutoarea lui. „N-au schimbat macazul. N-au făcut nimic…E greu de schimbat macazul.” Norocul, în cazul lui Marin Moraru, s-a numit David Esrig (care „a pierdut mult plecând din România”). Sunt pomenite spectacolele, deja, legendare: Umbra, Leonce şi Lena, Nepotul lui Rameau (a cărui înregistrare video a fost ştearsă, înainte de 1989, ca să se pună pe bandă conferinţe P.C.R.), Troilus şi Cresida, colaborarea cu Gheorghe Dinică.
Actorul trebuie să posede, evident, un „temperament expresiv”, dar atunci când îşi pierde măsura („bunul simţ”), devine cabotin. Vremurile de azi, când „am dat de libertate fără să ştim ce să facem cu ea” şi – în numele ratingului – vulgaritatea, care a devenit un semn al normalităţii, ia amploare („cu cât nivelul decenţei e mai jos, cu atât ratingul e mai mare”), îi provoacă Artistului o imensă durere („lumea asta mă-ntristează”). Contrar a ceea ce se întâmplă azi – crede Marin Moraru – oamenii nu ar trebui să râdă dacă n-au de ce: „Eu nu pot să râd… Plâng!”
***
L-am văzut prima oară pe Marin Moraru alături de Draga Olteanu (Varvara), în rolul Toderaş din Toamna bobocilor şi Iarna bobocilor. Într-un emploi asemănător fusese distribuit şi în Operaţiunea „Monstrul”, alături de Toma Caragiu şi Octavian Cotescu. Tustrele filme de public, salvate de actori şi de câteva scenete devenite cult în zona divertismentului (cum sunt certurile dintre Varvara şi Toderaş din cele două comedioare cu boboci ori povestirea întâmplării cu bicicleta galbenă, din Operaţiunea „Monstrul”). Se reţin, după ani şi ani, miniaturile sale din Actorul şi sălbaticii (valetul Vasilică), Tufă de Veneţia, Ringul sau Cuibul de viespi – unde contează dramatismul situaţiei, reprezentarea de sine a actorului în situaţie, pentru că „actorul nu lucrează pentru a face lumea să râdă, nu urmăreşte deloc să fie comic”. Alte roluri memorabile în care a fost distribuit acest Harold Loyd român sunt cele din Filip cel bun (alături de Mircea Diaconu), Concurs (unde-i avea ca parteneri pe Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, Ştefan Iordache şi Claudiu Bleonţ) şi Faleze de nisip (alături de Victor Rebengiuc şi Carmen Galin) – toate filme de referinţă ale cinematografiei româneşti, în regia lui Dan Piţa.
