Un strop de bunăvoință

Perioada campaniei electorale anunță, invariabil, inflamarea sentimentelor naționale. Ba chiar și religioase. Unii lideri politici (și nu numai) nu ezită să-și transforme în capital electoral identitatea – formală – de creștin ortodox, pe lângă – evident – virtutea de „bun român”. „Mulți, dar proști” spune Moțoc; „Proști, dar mulți” îi răspunde Lăpușneanul. Cațavenci suntem – măcar în zilele fierbinți din timpul alegerilor – cu toții. Sau nu. Pentru că mai există o anumită parte a „norodului” care – cu timp și fără de timp – vrea cu tot dinadinsul să o rupă cu trecutul, să-și proclame neobosit „năpârlirea” și asumarea noii identități. Dacă se poate, cea nord-americană, de tip melting pot.

Îmi amintesc o discuție avută cu o româncă în Marea Britanie. Dorea să fie cât mai British, cât mai „modernă”, mai „de-a lor”. Nu mai știu cum a venit vorba despre filmul Moromeții. Filmul (ca și cartea) îi producea silă nu datorită calităților artistice, simplul fapt că „e cu țărani” o îngrozea și-i stârnea oroare. Până la un punct, e de înțeles dorința de „emancipare” a celor care au ales să pună un alt început vieții lor, în străinătate. Asumarea noii „identități” e mai ușoară atunci când te dezbari, ca de ciumă, de tot ceea ce te leagă de patrie: credința strămoșilor, copilăria, școala, familia. Limba maternă însăși devine o povară. Aud câteodată pe unii care spun că nu vor să o mai vorbească pentru că le „face rău”. Și pentru că e dureros (dacă nu cumva cu neputință) a șterge cu buretele totul, a te preface că toate acestea nu au existat, mulți găsesc un țap ispășitor în, vai, abstracta noțiune de țară. Aceeași țară căreia i se aduc deșănțate osanale de politicieni și votanți ultrasensibili la discursul naționalist. Ea, țara, este pricina tuturor relelor, ea, țara, este iadul. Ea, țara, devine o obsesie, un cal de bătaie. Pentru birocrația ei, pentru „infernul comunist”, pentru un fantasmagoric regim terorist, uitând (sau neștiind) că „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie” (Nicolae Steinhardt) sunt la fel de vătămătoare.

OK, România – din 1944 până în 1989 – a fost o închisoare. Dar chiar și așa, dacă atunci când o părăsești te alegi cu sentimente de acreală, „închisoarea şi suferinţele au fost de haram”.  O spune un evreu care s-a creștinat – clandestin – într-una din pușcăriile politice de la începutul anilor 60, care s-a declarat „sută-n sută evreu și mie-n sută român”. Sigur, ține de constituția sufletească a fiecăruia în parte, ține de o anumită zestre (familie, educație, împrejurări etc.) de care dispune fiecare. Și mai ales de o „nebunie” numită bunăvoință. Numai așa rezultatul poate fi „un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie”. Numai atunci – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – „închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla”. Pentru că „puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut”.

Moromeții - afiș (detaliu)

 http://atelier.liternet.ro/articol/14778/Marian-Radulescu/Un-strop-de-bunavointa.html

Tandru, cald, omenesc - Fructe de pădure

Visuri spulberate – Fructe de pădure, în Tribuna 311, 2015

Ce aduce în plus un regizor față de scenariu? La întrebarea aceasta, Alexandru Tatos răspundea: „Propria personalitate, Dacă o are.” Astfel, regizorul de valoare „se aduce pe sine, dar se și aduce la sine”, pentru că scenariul este doar „o premisă de la care filmul pleacă, dar regizorul trebuie să și-o asume”[1]. Cum? Printr-un „anumit mod de a citi o carte, un text, un scenariu, mai mult sau mai puțin structurat sau detaliat ca atare”, spre a evita o lectură impersonală, ilustrativă a scenariului. 

Ion Fiscuteanu, Manuela Boboc

Apărut, în creația lui Alexandru Tatos, la un an după succesul de critică al Secvențelor, Fructe de pădure (1983)[2] poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de puritate, sensibilitatea celor „umiliți și obidiți”, sacrificiul făcut în numele unui ideal, „iubirea și caricatura ei, iubirea și ofensarea ei, iubirea și ispășirea ei, păcatul din iubire și salvarea prin iubire” (Eva Sârbu). Inspirat dint scenariul lui D.R. Popescu[3] – „un scenariu tandru, cald, omenesc, proapsăt, dulce și amar, așa cum sunt fructele de pădure”, filmul lui Tatos e „filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viața, al forței și frumuseții morale, care-ți dau puterea să te ridici, chiar și atunci când pari iremediabil căzut, dar și al răului pe care-l putem face din ușurință și inconștiență, schimbând cursul unui destin” (Alexandru Tatos, Almanah Cinema 1983). În ciuda unor stângăcii și al unor neîmpliniri datorate mai ales dialogurilor și interpretării fade a unor neprofesioniști („Ceva nu merge. Parcă nu curge, nu are fluență.” – scria Tatos în Jurnal-ul său), Fructe de pădure surprinde – fără cosmetizări și edulcorări – o anumită tipologie de personaje din mediul suburban pe care le-am mai întâlnit la Tatos (Casa dintre câmpuri), Daneliuc (Vânătoarea de vulpi, Proba de microfon), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu). Aici este, poate, „centrul de greutate” al filmului: în atmosferă. În felul în care surprinde o lume înrobită în datini degenerate și prejudecăți – ca în secvența nunții cu dar („neadevărată”, „din interes”), cu nelipsita probă cu grapa (de verificare a virginității miresei), cu trâmbițarea darurilor etc. 

Prin această lume pestriță, Amalia, ca și Anastasia (dintr-un film anterior al regizorului, după un scenariu de același D.R. Popescu), trece duios. Despre interpreta ei, Manuela Boboc, regizorul nota, în Jurnal-ul său, că „nu este frumoasă, nu este cea ideală, dar are niște ochi care-i colorează fața și o fac plăcută. În plus, are curățenia și candoarea pe care o doresc”. O secvență „foarte grea în economia filmului” a fost, pentru Tatos, scena de amor dintre Amalia și Simion (un militar în termen, la arma vânătorii de munte, care o seduce și apoi o abandonează). Alexandru Tatos, Jurnal: „Ce se întâmplă cu Amalia? Firește că ea îl place pe Simion, poate chiar este îndrăgostită de el. Dar puritatea ei, mentalitatea în care trăiește, o face să se ferească de un asemenea gest capital. Și totuși, îi cedează. Apropierea bărbatului care-i place, credința în dragoste o fac să uite de prejudecăți. Un timp, se luptă cu ea însăși, dar la un moment dat – și asta e poate frumos la personaj și îi va fi fatal – se lasă în voia sentimentului. Poate pentru că este o scenă frumoasă – frumoasă chiar prin durere (fizică și sufletească) – dar pentru noi, spectatorii, nu: este un amor chinuit; chinuit și dureros, avem impresia unei vite înjunghiate. Auzim primul strigăt al Amaliei în contactul ei cu viața (al doilea îl vom auzi la naștere), pentru ca treptat, apoi, totul să se topească în resemnare și obișnuință.” 

Fără să fie neapărat un „moment de referință” în cinematografia românească, Fructe de pădure – asemenea altor filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioaadă – poartă semnele „realismului minimalist” de după anul 2000, care a scos în lumea largă filmul românesc. Ceea ce nu e puțin deloc.

 

Fructe de pădure (afiș de Klara Tamas, detaliu)

---

[1] Tatos se considera un norocos pentru că adesea, în filmele românești ante-1989, regizorii erau nevoiți să plece de la „câte o canava de un simplism și un schematism cu totul descurajante” (Cinema, 8, 1985). Uneori nici măcar nu exista vreun scenariu, ci doar nuvela sau romanul cu pricina. Iar dacă, totuși, exista un scenariu, era nevoit să-l ignore și să rescrie altul (fără să semneze ca scenarist). În acest sens se poate vorbi despre „adevărate minuni ... incognito” făcute de Mircea Veroiu (la Sfârșitul nopții) și Dan Pița (la Pas în doi), care au re-creat și regândit cinematografic scenariile de la care au plecat.  

[2] La începutul anilor 80, avea să se consume ultima perioadă fastă pentru cinematograful românesc, înainte de 1990: Proba de microfon, O lacrimă de fată, Croaziera, Semnul șarpelui, Concurs, Secvențe, De ce trag clopotele, Mitică?, La capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs, Sfîrșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Imposibila iubire, Baloane de curcubeu, Pas în doi,  Adela, Moromeții. O parte din ele au fost fie difuzate cu parcimonie, fie interzise (până la desființarea cenzurii partidului unic).

[3] „Ca scenarist, D.R. Popescu îți oferă totdeauna o materie vastă, însă foarte densă, din care poți să „te adapi” și să-ți extragi coordonatele viitorului film, să le ordonezi după cerințele discursului cinematografic. Este, de altminteri, unul dintre puținii regizori care cunosc acest adevăr, că filmul e, totuși, al regizorului și că e foarte greu ca un regizor să vadă subiectul cu aceiași ochi cu care l-a văzut scriitorul.” (Alexandru Tatos). La rândul său, scenaristul D.R. Popescu recunoaște importanța colaborării cu regizorul pentru care scrie: „Un scenariu pe care l-aș scrie pentru Geo Saizescu n-aș putea să-l dau lui Alexandru Tatos, iar un text conceput și redactat pentru Tatos nu i l-aș oferi lui Lucian Bratu.” (Cinema, 9, 1981)