vineri, 21 august 2015

Un strop de bunăvoință



Perioada campaniei electorale anunță, invariabil, inflamarea sentimentelor naționale. Ba chiar și religioase. Unii lideri politici (și nu numai) nu ezită să-și transforme în capital electoral identitatea – formală – de creștin ortodox, pe lângă – evident – virtutea de „bun român”. „Mulți, dar proști” spune Moțoc; „Proști, dar mulți” îi răspunde Lăpușneanul. Cațavenci suntem – măcar în zilele fierbinți din timpul alegerilor – cu toții. Sau nu. Pentru că mai există o anumită parte a „norodului” care – cu timp și fără de timp – vrea cu tot dinadinsul să o rupă cu trecutul, să-și proclame neobosit „năpârlirea” și asumarea noii identități. Dacă se poate, cea nord-americană, de tip melting pot.
Îmi amintesc o discuție avută cu o româncă în Marea Britanie. Dorea să fie cât mai British, cât mai „modernă”, mai „de-a lor”. Nu mai știu cum a venit vorba despre filmul Moromeții. Filmul (ca și cartea) îi producea silă nu datorită calităților artistice, simplul fapt că „e cu țărani” o îngrozea și-i stârnea oroare. Până la un punct, e de înțeles dorința de „emancipare” a celor care au ales să pună un alt început vieții lor, în străinătate. Asumarea noii „identități” e mai ușoară atunci când te dezbari, ca de ciumă, de tot ceea ce te leagă de patrie: credința strămoșilor, copilăria, școala, familia. Limba maternă însăși devine o povară. Aud câteodată pe unii care spun că nu vor să o mai vorbească pentru că le „face rău”. Și pentru că e dureros (dacă nu cumva cu neputință) a șterge cu buretele totul, a te preface că toate acestea nu au existat, mulți găsesc un țap ispășitor în, vai, abstracta noțiune de țară. Aceeași țară căreia i se aduc deșănțate osanale de politicieni și votanți ultrasensibili la discursul naționalist. Ea, țara, este pricina tuturor relelor, ea, țara, este iadul. Ea, țara, devine o obsesie, un cal de bătaie. Pentru birocrația ei, pentru „infernul comunist”, pentru un fantasmagoric regim terorist, uitând (sau neștiind) că „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie” (Nicolae Steinhardt) sunt la fel de vătămătoare.
OK, România – din 1944 până în 1989 – a fost o închisoare. Dar chiar și așa, dacă atunci când o părăsești te alegi cu sentimente de acreală, „închisoarea şi suferinţele au fost de haram”.  O spune un evreu care s-a creștinat – clandestin – într-una din pușcăriile politice de la începutul anilor 60, care s-a declarat „sută-n sută evreu și mie-n sută român”. Sigur, ține de constituția sufletească a fiecăruia în parte, ține de o anumită zestre (familie, educație, împrejurări etc.) de care dispune fiecare. Și mai ales de o „nebunie” numită bunăvoință. Numai așa rezultatul poate fi „un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie”. Numai atunci – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – „închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla”. Pentru că „puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut”.
Moromeții - afiș (detaliu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu