Despre o anume nebunie

Întrebarea cu care începe Testamentul unui nebun de Ioan Ianolide („Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!...”) îmi amintește de replica lui Keti Barateli din filmul Căința (Tenghiz Abuladze, 1984): „Sunt nebună, nu? Mâine mă vor lua de aici și mă vor duce la balamuc.” Ea este adresată lui Tornike Aravidze, adolescentul pur ce vrea să știe ce s-a întâmplat în cumplitul tăvălug al istoriei (perioada stalinistă în care bunicul său, primarul Varlam, a jucat un rol decisiv). Nu există nicio căință în filmul lui Abuladze (totul nu e decât imaginația lui Keti, stârnită de o știre la rubrica decese dintr-un ziar, de unde află de moartea lui Varlam), așa cum societatea românească (de dinainte de 1990 sau de după 1990) este încă prea puțin pregătită să-și asume căința pentru ororile săvârșite printr-o împreună lucrare la „facerea lumii” după chipul și asemănarea „orânduirii” bazate pe lupta de clasă împotriva „burgheziei” și „capitalismului”. (Tot nebun avea să fie considerat și evreul creștinat Nicolae Steinhardt, mai ales de cei de un neam cu el: ”Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”, Jurnalul fericirii)

Căința (un film de Tenghiz Abuladze, 1984)