Am ajuns la Norul cu pantaloni pentru că, în regia lui Kokan Mladenovic, mai văzusem - pe scena Teatrului Maghiar de Stat Timișoara (TMT) - Opera cerșetorilor, Sonetul 66 și Yami District.
Montările lui Mladenovic cu tematică socială divulgă o preocupare - la modul cel mai înalt - față de efectele utopiei asupra omului, față de necesitatea „revoluției”. Norul cu pantaloni - spectacol al Teatrului „Kostolanyi Dezso” din Subotica (Serbia ) și jucat la TMT în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara ( TEZST) - nu face excepție.
Ceva mai puțin „minimalist” decât Yami, Norul e un cocktail de pantomimă, burlesc, musical, autoironie, meditație pe seama teatrului social actual și a condiției actorului distribuit în aceste piese, a limbajului licențios folosit în aceste montări și - în general - a „libertății de expresie” - a regizorului, și actorilor, a relației dintre artist și putere. Printr-un „meta-discurs”, actorii (trei actori și trei actrițe) vorbesc (auto)ironic despre privațiunile meseriei lor (ca în uvertura Operei cerșetorilor, ca fetele din Yami District), personajele lor închipuie o omenire care, de bună voie și nesilită de nimeni și de nimic altceva în afara somnului rațiunii, se lasă prinsă în robia societății „postcreștine”, „postmoderne”, „consumeriste” (Yami District, Sonetul 66, Norul cu pantaloni). Societatea nu are legi pentru că Partidul (comunist, unic) este el însuși legea și cine nu i se supune e oprimat. Aici, Sonetul 66 e mai conotativ, mai poetic, în vreme ce Norul e mai denotativ, mai puțin alegoric. În Norul, mesajele despre revoluție trimise de Maiakovski în 1909 sunt citite, pe scurt, la intervale regulate. Ele se repetă, ca un leit-motiv, ca versurile Sonetului 66 sau ca lozinca „Nu suntem la fel!”, care e esența replicilor din Yami District.
Una din scenele Norului are ca temă „pâinea noastră (uscată) cea de toate zilele”. Care nu mai e „pâine spre ființă”, ci un produs de consum căruia fantezia dramaturgiei (Goli Kornelia) îi conferă cele mai neașteptate funcții. Care nu mai au nimic de a face cu comunicarea, cu marcarea prezenței nevăzute a Celui care - în chip tainic, sacramental - se vrea mereu printre oameni și în mijlocul lor. Și m-am gândit, involuntar, la pâinea care - ca o mană cerească, ca o ploaie - se revarsă asupra personajelor din Buzunarul cu pâine, piesa lui Matei Vișniec montată recent la Teatrul Maghiar din Timișoara. Acolo ni se dă de înțeles că putem muri cu aceste merinde cerești lângă noi dacă nu recunoaștem în cel care ni le-a dat pe stăpânul nostru cel mult milostiv. Dacă, altfel spus, nu mai știm să-i slujim, să-i aducem ofranda noastră de mulțumire. Lumea, pare a spune Kokan Mladenovic, este acum - prin desacralizare - un bâlci al derizoriului. Pâinea, care altădată era semnul vieții înseși („pâinea întru ființă”) e acum folosită pe post de ghips, de minge de football, de pantofi, de armă (pentru că s-a făcut tare ca piatra).
Spectatorii sunt întrebați, iar și iar, dacă au „vână” ca să se revolte ori dacă n-au decât un „nor în pantaloni”. Dar însăși ideea de revoluție e „deconstruită” și dată în vileag drept o șarlatanie. Ceea ce pare pledoarie pentru „bun comun” sau pentru revoluție ce duce la o „lume nouă” nu e altceva decât expresia unor frustrări individuale, a unor răfuieli personale (de familie, de grup), nicidecum un gest dezinteresat, umanitar. Prin urmare, tot ce avem de făcut e să renunțăm la ochelarii roz, de cal, prin care ne amăgeam că privim lumea așa cum nu e în realitate. Iar aici, teatrul lui Mladenovic - o necruțătoare oglindă a societății, ca-n vremea lui Shakespeare - are un cuvânt greu de spus: libertatea pe care - cu neobosit „avânt revoluționar” - o tot scandăm, e un dar de care nu suntem conștienți și cu care nu știm ce să facem.
