Am revăzut de atunci, de-a lungul anilor, și Micul lord și Mitică. Lumea, de bună seamă, este mai aproape de „simțirea enormă” și „vederea monstruoasă” din carnavalul lui Pintilie. În special acolo unde norma este „abjecția urât mirositoare”, iar nu „abjecția cu aer condiționat” (Andrei Vieru). Și totuși, fața nevăzută a inimii mele (doar a inimii mele?) tânjește după povestiri asemenea Colindului de Crăciun și Micului lord. Conștient că bunătatea personajelor de acolo, hristică și „supraomenească”, la fel ca metamorfoza („îmbunătățirea”) lui Scrooge și a Contelui (prin „schimbarea minții” - metanoia), sunt cu neputință de priceput cu o minte „modernă”, „civilizată”. Câtă nevoie avem să ni se amintească, uneori, de prilejurile ratate, de ocaziile când puteam fi buni și răbdători, dar nu am fost!... Și totuși, sunt momente (sau chiar vârste) când nu putem îngădui mărinimia unui copil, când blândețea altora ni se pare o povară imposibil de purtat. Dar numai ea, „iubirea nebună” - necondiționată, dezinteresată și neschimbătoare - pentru cel cu inima (încă) împietrită mai poate reda ființei numită om rostul și demnitatea.
În ceea ce mă privește, nu pot uita dedicația primită pe volumul cu traducerea în română a Micului lord, primit-o în dar de la o doamnă bibliotecară: „Lui Marian, cu nădejdea că va iubi întotdeauna frumosul și adevărul”. Nu mai am, din păcate, acel volum - l-am vândut, cu ani în urmă, la un anticariat. Dar nu pot uita îndemnul celei căreia îi spuneam tanti Anișoara și care, în acei ani, a înzestrat biblioteca unui liceu tehnologic din centrul orașului cu toate aparițiile editoriale importante. Nepăsându-i că ocupațiunea mintală a elevilor de la acea școală tehnică era în cu totul altă parte, nu la marea literatură a lumii...
