12 aprilie 2012. Anul acesta, după calendarul Bisericii Ortodoxe, e Joia Mare. Cu doi ani în urmă, în joia din Săptămâna Patimilor, ni se năştea al doilea fiu, Ioan. Anul trecut, într-un spital din Szeged, mama a suferit o serioasă intervenţie chirurgicală pe creier, după care a intrat în comă şi – nouă zile mai târziu – a avut parte de experienţa supremă: întâlnirea cu „lucrurile de pe urmă”. La aproape un an de la intrarea ei în „vacanţa cea mare” o purtăm în suflet şi îi simţim prezenţa. Împăcarea cu care s-a despărţit de această „lume a umbrelor” prin care noi, cei care-am rămas, încă mai rătăcim, ne este nesecat izvor de lumină. Stropi din această pace-împăcare a mamei s-au revărsat, centrifug, spre alţii din familia noastră care (puteau să n-o facă) i-au primit şi i-au înmulţit. Şi poate că de acolo, din ceruri, mama ne veghează chiar acum – cu bucuria pe care şi-a pregătit-o pentru „marea trecere” – în Ierusalim. Poate că această venire a noastră în Cetatea Păcii – darul prietenilor noştri: Petre, Gabriela, Lamia, Laura – este, într-un fel, co-„regizată”, la prezentul continuu, şi de mama...
Abia în avion, puţin înainte de aterizare, am început să conştientizez aventura ce urma să înceapă. De acolo, de sub nori, priveam la geometria blocurilor din ciment / piatră şi am fost seduşi de (aparenta) ordine a cetăţii. În centru aveam să privim de foarte aproape acele străzi pavate, acele ziduri de piatră bine şlefuită alb-crem despre care, deocamdată, credem că este partea cea mai frumoasă de aici. Am ajuns, puţin înainte de miezul nopţii, la biserica de pe lângă Sfântul Mormânt, iar din lespedea de piatră ieşea mir. Cred că locul ar avea o putere de seducţie vizuală şi mai mare dacă de pe pereţi ar lipsi tablourile religioase (nu puţine) de sorginte pietistă, iar de pe străzi tarabele sau buticurile ce vând tot felul de crucifixuri şi reprezentări picturale străine, vai, de apofatismul credinţei ortodoxe. Oricum, ca arhitectură (nu acelaşi lucru se poate spune despre pictură), locul este fascinant.
Mi-am amintit de Dostoievski şi de a sa butadă: „Dacă mi-ar dovedi cineva, cu argumente, că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos.” Există un mister de nepătruns în Povestea Poveştilor, fără de care viaţa întreagă a omului n-ar mai avea niciun sens. A-l minimaliza, a-l „explica” ori a-l „combate” ştiinţific înseamnă – vorba poetului – a ucide tainele şi adâncul mister de pe flori, din buze şi morminte. Ori de acolo de unde, an de an (atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Învierea), apare Lumina lină de la Ierusalim.
P.S. Ajunşi la hotel ne-am întrebat, o dată în plus, de ce numai la noi în cameră se află un pătuţ de bebe şi un fotoliu-pat, parcă instalate anume pentru copiii noştri care au rămas acasă, alături de bunicii lor...
