Există, printre cântările închinate acestui pământ, câteva melodii – nu multe, nu foarte cunoscute, aproape deloc mediatizate – care îşi refuză emfaza, declamaţia stridentă şi patriotismul de paradă. Pe două dintre ele aveam să le ascult lipite de nişte imagini de film. A fost mai întâi, în 1981, vocea lui Mircea Romcescu din Pruncul, petrolul şi ardelenii, care – în aranjamentul muzical al lui Adrian Enescu, prelucrând teme populare (Mocioriţa) şi o temă cunoscută a lui Vangelis (Alfa) – cânta aşa:
Dor de ţară
Revedea-te-oi iară
Pân’ la primăvară
Pâinea mea amară
Dulce o să-mi pară
Cât îi lumea
Am tot colindat
Vine vremea
Să mă-ntorc la mine-n sat
Am gustat de toate
Am şi dat de greu
Vreau acum în satul meu
Al meu, al meu, al meu
Satul meu…
A fost apoi, în 1984, vocea lui Nicu Alifantis din Ringul, care – tot în aranjamentul electronic al lui Adrian Enescu, pe versuri de Alexandru Andrieş – cânta:
Ziua trece greu
Noaptea trece greu
Pentru mine
Nu e lumea mea
Orice-aş încerca
Nu mi-e bine
Strada asta nu-i a mea
Nu mă ştie nicio stea
Nu ştiu cum să fac
Zilele să treacă mai iute
Nopţile la fel
Toate le-aş dori ne-ncepute
Drumul care-a mai rămas
Să încapă într-un ceas
Mi-e dor de ţara mea
Departe sunt de ea
Îmi pare drumul lung
Şi aş vrea mai repede s-ajung…
Ambele sunt expresii fireşti ale ataşamentului nostalgic (nostos + algos sunt semne ale durerii întoarcerii „la obârşie, la izvor”) pentru anumite locuri, faţă de anumiţi oameni – în ciuda „pâinii amare”. Aşa cum le va fi dat sens şi personajul lui Mircea Albulescu din filmul Semnul şarpelui – emigrantul risipitor ce se întoarce din America (unde totul e „bine gândit” şi „te umpli de bani”) după ce n-a mai suportat urâtul înstrăinării într-o lume care „nu-i a lui”. Pământul unde se născuse şi crescuse îl „domesticise” (îl „îmblânzise”) iremediabil.
Despre ţară, neam şi patrie e vorba şi în Basorelief – poemul pop al lui Adrian Enescu pe versuri de Ioan Alexandru, din 1977 (interzis imediat după parcimonioasa difuzare, primit cu răceală de presă, inedit până la începutul anilor 90). Interesant mod de a aşeza hotarele patriei, de a surprinde legătura dintre persoană şi neam, dintre „vorbe ce sunt” şi „graiuri”, dintre „fiare” şi „popoare”. Dintre neam, „imne şi slăvire”, dintre patrie şi „patria de oase” a strămoşilor „jupuiţi de vii”, „ostaşi martiri cu feţe cuvioase”. Acolo însă patria e cântată largo sensu, la timpul viitor:
Când fiecare suflet pe pământ
Va fi cuprins de sfânta datorie
Că patria începe-n trupul său
Şi creşte-n ceilalţi în armonie
***
Cu ce mi-aş împodobi, la modul ideal, ziua de 1 Decembrie, a „României Mari”? Cu foarte puţine texte, cântări sau imagini stereotipe şi triumfaliste, statice sau în mişcare, pe care vitrinele actualităţii sau arhivele continuă să le expună. La zi de sărbătoare şi chiar în zile obişnuite. În schimb, aş alege să ascult muzici de George Enescu şi Paul Constantinescu, de Anatol Vieru şi Tiberiu Olah, de Corneliu Cezar şi Cornelia Tăutu. De Richard Oschanitzky şi Adrian Enescu. De Anton Şuteu şi Florin Bogardo. M-aş înconjura, eu şi familia mea, de câteva – nu multe – icoane pe sticlă ce divulgă un neobişnuit rafinament cromatic, precum Duminica Floriilor a lui Savu Moga din Arpaşul de Sus (1872). De icoanele contemporane pictate de Monahul Ilie (Dantes) sau de Larisa. Aş dori să am la-ndemână Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, Glossa lui Eminescu, versuri de Grigore Vieru (cântate de Ion şi Doina Aldea Teodorovici), Pseudokinegetikos de Alexandru Odobescu şi Jurnalul lui Sebastian. Jurnalul fericirii şi alte scrieri de Steinhardt, alături de Poemele luminii şi alte poezii de Blaga. Şi chiar de Rinocerii lui Eugen Ionescu. Cu gândul la Brâncuşi le-aş asculta pe Maria Tănase şi pe Ioana Radu. Şi multe dansuri populare româneşti.
M-aş teleporta – măcar pentru câteva clipe – în câteva din cele mai îndrăgite biserici şi mănăstiri ce se încăpăţânează să păstreze – pe aceste locuri – frumuseţea bizantină care, spunea Dostoievski, salvează omenirea. Aş petrece un ceas de taină cu oameni care au fost şi despre care mi-e greu să cred că acum se odihnesc six feet under.
La urmă, dacă aş putea, aş revedea – alături de familie şi de prieteni – filmele cele mai dragi mie realizate în aceste locuri: Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Pădurea spânzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, Nunta de piatră, 100 de lei, Cursa, Proba de microfon, Concurs, Secvenţe, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Moromeţii, Occident şi Medalia de onoare.
