marți, 5 iulie 2011

Mesaj în sticlă

L-am urmărit azi pe Ministrul Educaţiei vorbind, într-un talk show TV, despre demnitatea profesorului, intrată la apă în ultimii ani. De fapt, spunea el, slăbiciunea dascălilor a făcut posibilă scăderea standardelor, indiferenţa de la catedră, blazarea şi toate celelalte. O fi, nu zic ba. Cum rămâne cu cei aproape 60% din absolvenţii de liceu de anul acesta care urmează să se prezinte din nou la examenul de bacalaureat, în toamnă? Vor avea parte de aceeaşi privire scrutătoare de Big Brother în timpul examenului (factorul decisiv la „oglindirea” nivelului real de pregătire al elevilor, anul acesta), ei şi generaţiile următoare? Dacă nu, e limpede că rezultatele vor fi – ca până acum – umflate. Şi, în fine, cum rămâne cu programa de liceu (supraîncărcată cu informaţii şi materii inutile), cu pregătirea elevilor în timpul gimnaziului (majoritatea ajung la liceu fără nicio bază de cunoştinţe, dar cu medii mari)? Lista întrebărilor retorice e, desigur, mult mai lungă. N-am spus nimic despre elevii care de timpuriu rămân în grija bunicilor (dacă îi au), căci părinţii s-au mutat în Italia sau Spania. Şi nici despre strădania titanică a părinţilor – atunci când n-au plecat şi n-au divorţat – de a le da odraslelor o bună creştere. Mama (toată viaţa ei, dăscăliţă) n-a mai apucat să afle despre acest tsunami sosit cu întârziere în învăţământul românesc (fără precedent în ultimii cincizeci-şaizeci de ani), dar este el oare un cataclism care va lăsa urme sau doar o furtună într-un lighean cu apă?
***
Primesc de la o rubedenie (redescoperită, după amar de ani, via facebook) nişte înregistrări audio cu vocea copilului care am fost acum aproape … 40 de ani. Le-am ascultat cu emoţie şi cu un de nestăvilit sentiment de nostalgie. Astfel, am aflat că pe atunci îmi doream să ajung „mecanic ceferist”, pe urmele unui unchi care, înainte de pensionare, asta fusese. Credeam că prima meserie pe care mi-am dorit-o a fost cea de vatman (de aceea, peste ani, mi-a devenit simpatic din prima personajul principal din Dodeskaden, admirabilul film în culori al lui Kurosawa), căci meseria de dascăl nu mă acaparase – definitiv – încă. Tramvaiele însă (de forme şi mărimi diferite, la mijlocul anilor 70, când le-am descoperit) au început să mă fascineze (într-atât încât le dădeam nume la fiecare) abia când mai crescusem cu vreo doi-trei ani. Mă mutasem deja cu mama – culmea coincidenţei – în internatul de lângă sediul actual al unui liceu particular (cu taxă de circa 300 euro pe an), unde nu a promovat nici un elev la examenul de bacalaureat de anul acesta. Mi-ar fi plăcut să ajungă şi la mama acest „mesaj în sticlă”. Pe crucea ei de marmură – aveam să constat azi – cioplitorii în piatră tocmai au inscripţionat anul 2011. Noi încă auzim şi vedem în ghicitură, însă de acolo din ceruri, unde se află ea acum, precis le aude în Dolby Surround şi le vede în 3D pe toate…