Ieri, Theodor a fost într-o excursie (la Prislop şi Densuş) cu un grup de comunianţi (în frunte cu Părintele) de la bisericuţa unde, acum un an, Ioan a fost botezat. Nu obosesc să spun (iar dacă nu spun, fără să vreau, tot gândesc) că este singurul locaş din cetate în care – noi, ca familie – ne simţim aşa cum se vor fi simţit, cu o mie şi ceva de ani în urmă, ambasadorii cneazului Vladimir atunci când au participat la o Sfântă Liturghie la Hagia Sophia. Şi asta datorită preabunei încăpăţânări a celor care o păstoresc de a nu se alinia modelor (audio-vizuale), de a-i păstra slujirea şi look-ul cât mai aproape de sobrietatea tainei, de a evita volănaşele, dantelăria, dulcegăria etc. Theodor s-a purtat OK şi l-a supravegheat Patricia, o verişoară de-a lui (de gradul trei) pe care am regăsit-o după mulţi ani…
Azi, Duminica Orbului. Despre ce este vorba în propoziţie? Nu aşa, cum s-ar părea, despre „minunata vindecare” a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea condiţionată de mândrie a celor ce – spun ei – „văd şi nu sunt orbi”. (Cu Theodor, zilele trecute, am făcut lecţia de civică despre „persoane care au nevoie de un ajutor special”. I-am explicat ce-nseamnă un handicap, o deficienţă etc. A vrut să ştie care e handicapul lui. I-am spus. Apoi: „Tata, fiecare om are un handicap?” Fără să ştie, a formulat o întrebare retorică.)
Mă tot gândesc la Părintele Teofil, care – deşi nevăzător (cu ochiul dinafară) – a înţeles rostul icoanei în biserică. A ştiut că icoana nu este idol decât în măsura în care o laşi să fie. Că problema adevărată pentru un om este – prin trăirea liturgică – a căuta şi păstra Bucuria (chiar atunci când eşti „orb din naştere”), ca pregătire pentru „vacanţa cea mare”, pentru „noaptea morţii” când nu mai poţi a te însoţi cu lumină. Iar nu contestarea tradiţiei de a săruta icoane (ori a tradiţiei de a păstra icoanele în biserici), de a săruta mâna celui care – în taină – te hrăneşte cu „Trupul şi Sângele Mântuitorului” etc.
În memoria Pr. Teofil s-a organizat la Timişoara (relativ recent, pe 5 mai) un simpozion („Veniţi de luaţi bucurie”) la finalul căruia Theodor a recitat poeziile Rugăciunea unei mame (Eminescu) şi Fă-ţi timp (Kipling).
