Face to face

În Crosswords, recenta lucrare a artistului plastic Dan Voinea, un tânăr îmbrăcat într-o pereche de blue jeans iese dintr-o piscină plină cu apă. Cum dă să facă ultimul pas, înainte de a ajunge la marginea bazinului, îşi zăreşte faţa oglindită într-o suprafaţă lucioasă şi umedă. Această întâlnire de taină cu băiatul din oglindă (sinele omului) îmi aminteşte de poemul lui Dale Wimbrow, The Guy in the Glass, a cărui temă e cercetarea conştiinţei. Nu oricând, ci atunci când crezi că toată lumea e a ta. Atunci se cuvine a te cerceta, ca să vezi ce are de spus tipul reflectat în oglindă. Pentru că judecata supremă nu e a tatălui, a mamei sau a soţiei, ci a chipului care te priveşte din oglindă. El dă verdictul suprem. Pe el nu poţi s­ă-l păcăleşti. Sau poţi, dar e ca şi cum ţi-ai fura căciula. Pe el trebuie s­ă-l găseşti mulţumit, restul nu contează.Cam aici se află şi locul geometric al lucrării lui Dan Voinea: în intensitatea privirii celui ce are dreapta îndrăzneală de a se cerceta pe sine. Ca nu cumva să culeagă, la final, lacrimi amare şi scrăşnire de dinţi, preţul ratării ocaziei – unice – de a fi el însuşi.

Poemul lui Wimbrow este un crâmpei din înţelepciunea laică a omenirii ce urmăreşte cunoaşterea de sine fără să-şi pună în vreun fel problema Întrupării, a Crucii sau a unui mediator. Din această înţelepciune va fi gustat şi tatăl lui Steinhardt (inginerul şi arhitectul evreu Oscar) atunci când i-a spus unicului său fiului (ce tocmai îi mărturisise că s-a botezat în „dreapta credinţă”, în închisoare): „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Fiul însă (care a cugetat că „semn de nobleţe este a vorbi respectuos şi tolerant despre adversari”) a fost sincer, a înţeles – ca puţini alţii – că „creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei (coincidenta oppositorum), a paradoxului, a bipolarităţii simultane”: Cred, ajută necredinţei mele. Şi încă ceva: Monahul Delarohia aka Nicolae Steinhardt considera că „trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum, neîntrerupt, necruţător, netulburaţi, îi urmărim şi judecăm pe cei din jurul nostru”.

***

În filmul românesc Singurătatea florilor mesajul (deprinderea fericirii – arta de a lega toate domeniile vieţii – ca supremă datorie pentru un om) se dezvăluie foarte asemenea unei spovedanii neobişnuite într-un … taxi. Această poveste oarecum lirică readuce în discuţie nevoia omului de mărturisire, chiar şi într-un regim totalitar în care toţi se suspectau între ei. Sfătosul şofer de taxi de aici (Toma Caragiu) îşi pofteşte clientul – un doctor cu o situaţie materială de invidiat, dar cu grave corigenţe la materia numită suflet; om obişnuit care nu este nici pregătit, nici obişnuit, să aibă zile grele (Radu Beligan) – să se privească în oglindă. În oglinda propriei conştiinţe de care nu poate scăpa nimeni. Spre deosebire de versurile scrise de Wimbrow – formidabil de lucide, dar o luciditate pe muchie de cuţit – Singurătatea florilor ia în calcul şi prezenţa unui „mesager”, a unei „călăuza”. Oglinda este un om. Este duhovnicul, confesorul, cel care te ajută să ajungi – maieutic, foarte asemănător cu tehnica socratică – la tine. La adevăratele tale esenţe. La omenia din tine. Sau la divinitatea din tine, atunci când ajungem să descoperim „nobleţea lăuntrică, discreţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri, alungarea ţinerii de minte a răului, sila de răzbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, ţâfna şi multe alte stupidităţi” (tot Steinhardt, în Dăruind vei dobândi). Singurătatea florilor ce nu sunt primite pentru că cel care le dăruieşte şi-a pierdut omenia în ochii destinatarilor. Singurătatea omului atunci când nu ajunge nici prin alţii la sine. Atunci când este robul unor puteri psihice inconştiente, când stă „supt vremi”, iar vremurile sunt definite de „exacerbarea demenţei”, de „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire” (Corneliu Cezar, Sonologia). De unul singur, pentru că „Dumnezeu a murit pe cruce” (Nietzsche) şi Renaşterea (continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat) a pregătit terenul pentru înşelătoarea emancipare a omului din prezent.  

 

 The Guy in the Glass

a poem by Dale Wimborw

When you get what you want in your struggle for self,

And the world makes you King for a day,

Then go to the mirror and look at yourself,

And see what that guy has to say.

For it isn't your Father, or Mother, or Wife,

Who judgement upon you must pass.

The feller whose verdict counts most in your life

Is the guy staring back from the glass.

He's the feller to please, never mind all the rest,

For he's with you clear up to the end,

And you've passed your most dangerous, difficult test

If the guy in the glass is your friend.

You may be like Jack Horner and "chisel" a plum,

And think you're a wonderful guy,

But the man in the glass says you're only a bum

If you can't look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,

And get pats on the back as you pass,

But your final reward will be heartaches and tears

                                                   If you've cheated the guy in the glass.