titlu: Critică la
persoana întâi
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N. Steinhardt, 2011
pagini: 400
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N. Steinhardt, 2011
pagini: 400
După ce,
în 1964, a ieşit din închisoare, Nicolae Steinhardt – evreu după naştere şi
român după simţire, creştin ortodox prin botezul clandestin dintr-o celulă de
închisoare – a căutat să împlinească făgăduinţa de a-şi îmbiserici mintea. În
1980 este primit în monahism la mănăstirea Rohia, unde vieţuieşte până la
plecarea sa la cele veşnice, în 1989. Primeşte canon de la duhovnic să scrie,
în continuare: „Nu numai că
ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de
sute şi mii de ori mai mult. Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu. Scrie fără
frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii.
Şi sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în
general, risipind întunericul în care ne aflăm"....
Sinopsis:
Volumul
lui Steinhardt de eseuri pe teme literare, muzicale, cinematografice etc. cuprinde însemnările septuagenarului cărturar
în primii săi ani de ... călugărie. Structuraliştii şi Mateiu Caragiale, Mozart
şi Johann Strauss, televiziunea şi Eugen Ionescu, Heidegger şi Constantin
Noica, Buster Keaton, Chaplin şi revelaţia numită Concurs (un film în regia lui Dan Piţa) sunt doar
câteva din subiectele acestei cărţi.
Tendinţelor
structuraliste, ce urmăresc mai ales „să dezbare lumea de sensuri”, Steinhardt
le răspunde cu rezerve şi scepticism. O lume „izbăvită de sensuri” este pentru
el „o lume descotorosită de noţiunea de om”, de neliniştile şi aspiraţiile
sale. Cu aceeaşi circumspecţie întâmpină „reportajele amatoare de larmă şi
divulgări secrete” de felul textului de Şerban Cioculescu, bogat în „amănunte
cât mai picante, mai scabroase ori mai triviale” din viaţa lui Mateiu
Caragiale. Spre deosebire de amatorii de picanterii, Steinhardt îşi doreşte „a
rămâne în necunoaşterea acelor jalnice ori prea banale împrejurări şi accidente
ale vieţii celui căruia îi datorez starea euforică legată de citirea unei
capodopere”. Tot demersul de „colectare de informaţii, anchetare şi depistare”
îl socoteşte vecin cu aria calomniei şi-i
evocă un „conciliabul de agenţi informatori”.
O carte despre
manipularea vieţii americane prin televiziune (ajunsă „însăşi substanţa vieţii”
în modernitate) îi aminteşte unul din efectele catastrofale provocate de noile mass media: „desfiinţarea adolescenţei”
prin descoperirea „pe şleau” a „resorturilor vieţii”. Astfel, copiii trec
direct la maturitate, „arzând” etapa incertitudinilor, ezitărilor, aşteptărilor
şi „poeziei”. Cu toate acestea însă, Steinhardt înţelege că orice poate constitui o „pricină de
sminteală” pentru om, că sensul „întinării” sau „neîntinării” îl dau numai
oamenii, că – întâi de toate – critica ar trebui îndreptată, şi aici, la
„persoana întâi”: „ar trebui să ne învăţăm a ne mustra pe noi şi totodată a ne
vindeca de frică, pricina atâtor necazuri şi calamităţi”, pentru că „viaţa
însăşi e, toată, de primejdii, iar libertatea înseamnă un risc”.
În fine, un film
românesc din 1982, Concurs, îl umple
de admiraţie pentru viziunea regizorală, atmosfera şi tema sa (orientarea – „cuvânt esenţial, deoarece
aceasta este însăşi înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi
cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi
a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile
şi capcanele ei”). Personajul Puştiului i se pare cu desăvârşire hristic: „el
care numai bine le-a făcut, jertfindu-şi constant interesul şi mândria de om,
este uitat cu totul şi abandonat”. Îmbinarea de tragic şi sublim, „mai ales pe
firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată
atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc” este, pentru Nicolae
Steinhardt o pricină de neegalată încântare: Concurs i se pare „cea mai bună producţie cinematografică românească
de la Reconstituirea lui Lucian
Pintilie încoace”, „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski:
neuitata Călăuză”.
