Nu trebuie citite/văzute decât acele cărţi/filme a căror absenţă provoacă suferinţă. Lucru pe care eu, din păcate, nu-l fac încă.” Aşa e, dar până să ajungi acolo (şi cine ajunge cu adevărat?), cât voyeurism, câtă risipă de timp, câtă impregnare cu imagini şi sunete de sirene, ca o lamă de cuţit...Iar apoi, câtă trudă ca să-ţi „deztatuezi” retina. Sau poate memoria involuntară. În babilonia actuală însă ne sunt oferite – cu asupra de măsură – mai cu seamă acele filme care – luate în serios, atunci când nu le urmăreşti doar ca să treacă timpul – îţi provoacă suferinţă şi întristare. Produse din gama largă de „săpunuri” (soaps) ori sofisticate experimente ale gândirii „libere”, „independente”, „inovatoare” ce captează „firescul de pe stradă” al „noului realism”, ele sunt adesea tributare ideologiilor şi tehnologiilor, schemelor şi clişeelor. Nu ajung la sufletul omului, veşnic însetat (şi pecetluit) de taine, de poezie. Dar cine se mai gândeşte la suflet acum?
Pe un alt portal („Marele Ecran”) Lucian Mircu postează îndemnul unui actor (a cărui replică antologică, din Pas în doi, rămâne: „Nu pot să muncesc dacă nu e linişte în mine!”) care i-a spus: „Scrie ce vezi, dar vezi ce scrii.” Discernământul este, cred, exact principiul care s-ar cuveni să ne călăuzească atunci când începem să cercetăm o carte, o lucrare muzicală, un film. Când scriem, pur şi simplu, despre ceea ce (credem că) se petrece cu noi şi cu lumea. Sau când ne apucăm să umplem foaia albă a monitorului cu tot felul comentarii şi cronici la evenimente mondene sau politice. Şi, desigur, la filme, filme, filme, pe care – după ce le vedem – le etichetăm apoi cu calificativul „eroare” sau „brainwash” (şi, mai rar, „colectable”). Oricum, anatemele nu-şi au rostul. Şi unii şi alţii („tradiţionalişti” ahtiaţi după capodoperă sau „liberschimbişti” dornici de „experimente”) au parte de ceea ce caută. Life is beautiful.
