În căutarea secolului pierdut

Înțeleptul Solomon, prin ale sale pilde, ne învață că leneșul „pune pricini” și se scuză că „leul este în cale și ucigașul în uliță”. Lei care ne ies în cale sunt tot mai mulți, ucigași cu sau fără armament sofisticat de distrugere în masă, la fel. Leii ce se află în căile noastre, la fel ca ucigașii în serie de care aflăm neîncetat cu ajutorul mass mediei ahtiate  după senzațional și subiecte apocaliptice, par să ne paralizeze orice elan. 

Jean-Luc Godard

La cumpăna dintre milenii,  Jean-Luc Godard a montat câteva imagini de film documentar și artistic pentru a alcătui un medley de scurt-metraj cu ororile veacului XX – temelie pentru arhitectura veacului XXI. Rezultatul: o extrem de personală schiță de portret, intitulată De l’origine du XXIe siècle / Despre originea secolului XX sau, printr-o parafrazare proustiană, În căutarea secolului pierdut. Cadre scurte, de câteva secunde, surprind schingiuri, abuzuri, orori: oameni spânzurați, torturați, umiliți. Scene din Tierra sin pan / Pământ fără pîine sau Las Hurdes (de Bunuel), cu câțiva copii dintr-un sat spaniol foarte rudimentar (la începutul secolului XX) se întrepătrund cu scene celebre din Zemjia / Pământ (de Dovjenko) – bărbatul mort purtat de obștea satului pe sub ramurile încărcate de roade ale unui măr. Sau cu scene din Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (de Kenji Mizoguchi) – preambului violului în grup al unei femei, unirea nupțială, de basm, a unui bărbat cu o „femeie-fantomă”. O plimbare romantică cu barca a doi îndrăgostiți. Bucuria victoriei împotriva nazismului din 1945. Continuarea experimentului Gulag în URSS și în țările-satelit. Apoi alte masacre întrerupte de momente cu la vie en rose. Sfârșit și început. Cadavre. Sărăcie și bogăție. O cununie. Copiii. Părinți care preschimbă raiul copilăriei în infern. Pași care dansează, picioare ce calcă desculțe pe țărână, picioare ce calcă desculțe pe zăpadă. Picioare în lanțuri de fier. O întreagă omenire ce pare să părăsească, la fel ca primii oameni, „cornul abundenței”, fiind alungată din „grădina Edenului” (preț de o secundă se poate vedea și un detaliu din tabloul lui Masaccio, „Alungarea din Paradis”). Și chipul lui Jean Seberg de la finalul primului film al lui Godard, A bout de souffle / Cu sufletul la gură (1960), rostind: „Qu'est-ce que c'est, dégueulasse?” („Ce înseamnă dezgustător?”). 

Jean Seberg în A bout du souffle

Scurt-metrajul lui Godard este un eseu-meditație pe tema dezgustului și ororii pe care le provoacă fărădelegile săvârșite de o omenire în delir. În aceeași cheie își construise și Oliver Stone o secvență din Natural Born Killers / Născuți asasini, în care captează o suită de momente șocante din istoria secolului XX, întrepătrunse cu privirea candidă a unui copil brutalizat de părinți. Și tot un copil maturizat mult prea devreme este și băiețelul din Tăcerea lui Ingmar Bergman (din care Godard decupează o scurtă secvență), ce zărește pe fereastra trenului o mulțime de tancuri gata de luptă.

Avioane, bombardiere, tancuri, arestări arbitrare. Oameni arși de vii. Stalin, Hitler, De Gaulle și Kennedy. O ploaie de vară peste o fată care plânge și îmbrășează un bărbat călare (secvența e extrasă din Primul învățător, debutul lui Andrei Mihalkov Koncealovski, după un scenariu de Cinghiz Aitmatov). Supraviețuitori ce descoperă, în brazda pământului, patria de oase a atâtor martiri. Deportați în Siberii fără de sfârșit. Dragostea și distracția de cabaret. Câțiva copii ce construiesc un castel de nisip la malul unei mări. Un violonist ce-și cântă bucuria și jalea parcă pentru întregul cosmos. Peste toate, semnul de întrebare: încotro?