„Dacă pentru alţii ideea de fericire constă în a visa la
bogăţie, pentru mine fericirea înseamnă să visezi la sărăcie, să-ţi imaginezi
ceva şi mai cumplit atunci când dai de greu...” – acesta este principiul de
viaţă după care se călăuzeşte Nazarin, un tânăr preot sărac dintr-un orăşel
mexican subdezvoltat de la începutul secolului XX, care încearcă să trăiască
după modelul lui Iisus. Pentru că ajută nediscriminat prostituate, hoţi şi cerşetori
este, în cele din urmă, condamnat şi acuzat pe nedrept (de ierarhia
bisericească şi de poliţie) de fapte pe care nu le-a săvârşit.
 |
| Nazarin |
Concepţia
personală despre creştinism a eroului (modelată după morala evanghelică) îl
face să se opună – asemenea lui Hristos – clerului şi societăţii bigote.
Nazarin (interpretat de Francesco Rabal, cunoscut din filme de referinţă, precum
Viridiana sau Eclipsa) urmează astfel marea tradiţie a spaniolilor nebuni,
iniţiată de Cervantes. „Nebunia lui – arăta Octavio Paz – constă în faptul că
ia în serios marile idei şi cuvinte şi încearcă să trăiască apoi potrivit lor.”
Filmul lui Buñuel (inspirat dintr-o scriere de Benito Pérez Galdós şi distins
la Cannes cu „Marele Premiu al Criticii Internaţionale”, în 1959) aduce în
discuţie asumarea până la capăt a
unui ideal – idealul renunţării la sine întru ajutorarea aproapelui. Ne aflăm,
cu Nazarin, în chiar miezul problematicii
tarkovskiene de tip soteriologic. Să nu uităm că autorul Călăuzei (care situa acest film, alături de Jurnalul unui preot de ţară de Robert Bresson în topul
preferinţelor sale cinematografice) spunea: „Indiferent dacă sunt bune sau
rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru:
manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă
interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic,
pentru că numai un asemenea om poate izbândi.”
 |
| Nazarin |
În viziunea lui Buñuel (notoriu pentru experimentele
sale suprarealiste realizate împreună cu Salvador Dali, precum Câinele andaluz sau Vârsta de aur, filme cu apăsat mesaj anticlerical) Nazarin este
preot, dar – afirma regizorul Viridianei şi
al Farmecului discret al burgheziei –
„ar putea fi la fel de bine frizer sau chelner; ceea ce mă interesează la el
este că trăieşte prin ideile sale – neînţelese şi neacceptate de societate.
 |
| Nazarin |
Ştiu că Nazarin poate fi considerat un
film creştin, chiar unul catolic... Nu este nici catolic, nici anti-catolic. Nazarin
nu doreşte să predice şi nici să convertească pe nimeni. Este motivat doar de
convingerile sale, de ideologia sa. Ce mi se pare cu adevărat impresionant este
ce se întâmplă atunci când ideologia sa se prăbuşeşte, pentru că oriunde şi
oricând se implică – fie şi animat de cea mai autentică credinţă – el atrage
după sine numai conflicte şi dezastre.” Totuşi, întrebarea pe care o adresează filmul
este dacă a mai rămas loc pentru creştinismul „autentic asumat” în lumea
modernă.
Buñuel atinge cu Nazarin (cel
mai puţin sardonic dintre filmele sale, apropiat prin aceasta de Simion al deşertului şi de Pământ fără pâine) culmea ambiguităţii: eşecul lui Don Nazarin poate fi citit
deopotrivă ca expresie a inutilităţii atitudinii evanghelice în faţa
dificultăţilor materiale ale lumii şi, de asemenea, ca operă cu profunde rezonanţe
creştine, chiar dacă realizată de un ateu convins. (Să nu uităm că lui Buñuel îi plăcea să repete: „Slavă cerului că sunt ateu! Cred că
Dumnezeu trebuie căutat în om. Este o atitudine foarte simplă.”) „În mod
sigur – observa Joel Magny – această dualitate dă forţă şi frumuseţe filmului”.
Artistul Buñuel va rămâne până
la sfârşitul vieţii la fel de cinic (filmografia sa o confirmă) precum sunt tâlharii
care îl chinuie şi prigonesc pe Nazarin. Şi totuşi, chiar dacă ridiculizează
naivitatea credinţei creştine prin necruţătoare şarje, niciodată el nu va mai
fi atât de preocupat şi convins de puterea tămăduitoare a religiei ca în Nazarin.
Dacă zicala din popor ne
învață să nu aruncăm mărgăritate porcilor, textul evanghelic este mult mai dur și mai
trist: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre
porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie
pe voi.” (Matei, 7,6). Nicolae Steinhardt, Jurnalul
fericirii: „Ni se atrage atenția: făptuirea binelui este o acțiune
riscantă; nu numai că de cele mai multe ori e degeaba, dar și poate antrena pe
săvârșitor în primejdii de moarte.”
 |
| Luis Bunuel |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu