Icoana din bobul de grâu

Una din primele impresii din copilărie mi-a fost lăsată de o vorbă rostită de bunica mea dinspre tată. Spunea că trebuie să cinstim pâinea pentru că pe bobul de grâu „se vede chipul lui Dumnezeu”. Nu puteam înţelege cum e posibil aşa ceva şi ţin minte că am studiat atent câteva boabe de grâu, sperând să văd – inscripţionat minuscul, pe fiecare din ele – chipul zeului atotputernic. Nu am văzut nimic altceva decât un simplu bob de grâu, fără niciun chip, şi m-am resemnat. Am trăit atunci, la cei – probabil – patru-cinci ani ai mei, prima dezamăgire pricinuită de un fenomen „supranatural”. Boabele de grâu, care nu păreau să poarte însemnele niciunui Dumnezeu, au fost prima mea incursiune în lumea poeziei şi a aventurii euharistice de mai târziu. 

Euharistia – „inversul normalităţii”, „dineu antropofagic” – presupune asimilarea „consumatorului” de către hrana consumată, căreia îi este atribuită semnificaţia supremă a Numelui. În Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică, Ruben A. Alves relatează o anecdotă despre o „cină dezastuoasă”. Socrul autorului, vegetarian convins şi fiu de pastor adventist, a fost servit cu creier pane. L-a mâncat, l-a savurat – crezuse că este conopidă pane. Când i s-a spus că a mâncat creier, nu conopidă, a vomitat totul. Alves aduce în discuţie conceptul medieval de „transsubstanţiere”, de neînţeles în teologia protestantă ce nu crede în puterea magică a cuvintelor, pe care le consideră doar un „material brut pentru gândire”. Comentariul autorului: „Bănuiesc că lucrul se datorează faptului că socrii lor n-au experimentat niciodată neplăcerea unei indigestii provocată de un singur cuvânt”.

Cu timpul aveam să desuşesc noi şi noi  sensuri ale Chipului în grâul din care se face pâinea, anafura, prescura. În vin, ulei sau apă. Bunica mea avea dreptate în felul ei: suntem înconjuraţi peste tot – în chip nevăzut – de icoane (înţelese largo sensu), de reprezentări văzute ale celor nevăzute, de ferestre spre absolut, de poezie. Tot peste ani mi-am spus că este minunat să deprinzi a-L vedea pe Făcătorul a tuturor celor văzute şi nevăzute şi în bobul de grâu, dar parcă nu e de ajuns. Poate că recunoaşterea acestei „inscripţii” ar trebui să determine o schimbare de atitudine – faţă de propria persoană, faţă de semeni. Poate că această întâlnire „faţă către faţă” ar trebui să-l ruşineze pe om, iar nu să-l lase indiferent.  

---