Am ajuns vineri seara (10 februarie) la proiecția specială a Inimilor cicatrizate de la librăria timișoreană „Două bufnițe” pentru că am dorit să fiu alături de Radu Jude, un cineast care - în ciuda radicalismului său - mi-e drag, și de fostul meu dascăl de literatură română veche din facultate, dl. Daniel Vighi, pe care-l prețuiesc, de asemenea. Atmosfera acestui film mă bântuie de când l-am văzut întâia oară. Cred că am început să-l „văd” încă de pe când citeam Jurnalul lui Sebastian (și, apoi, De două mii de ani, Cum am devenit huligan ale aceluiași).
Ca orice film de Radu Jude (nu doar lung-metrajele, ci și scurt- și mediu-metrajele, fără excepție), Inimi cicatrizate e provocator. Unii văd în el un necesar manifest de „corectitudine politică”, o târzie restituire a unor adevăruri ascunse despre întunecimile politicii românești (doar românești!) din perioada interbelică, îndeosebi din timpul ascensiunii legionare. Eu însă nu l-am simțit un atac la adresa felului de a fi al românilor. (Așa cum nu cred că e nici Aferim!, filmul său precedent, și cum nu cred că sunt nici proza și dramaturgia lui I.L. Caragiale și nici filmele lui Luican Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau, mai recent, Cristi Puiu ori Cristian Mungiu). Nu cred că Radu Jude și-a propus să „urâțească” nimic din „imaginea României”. Dimpotrivă, aș spune că mi-a plăcut să-i regăsesc pe ecran - în personajele scrierilor lui Max Blecher cinematografiate de Radu Jude - pe Bacovia, pe Geo Bogza, pe Sebastian, pe Blaga chiar - cel din „Laudă suferinței”, din „Psalm”. (O voce din sală a vrut să știe de ce e filmul atât de „realist”, de ce nu e sugerată cinematografic, ci e doar livresc povestită, „irealitatea” din scrierile lui Blecher. Regizorul a spus că nu știe să aducă „irealul” în film, că nu știe să povestească decât „realist”. Fair enough. La urma urmei, nici cheia „realistă”, nici cea „suprarealistă” nu reprezintă o garanție a firescului într-un film.)
Cu totul altceva m-a pus pe gânduri: actualitatea acelor invocate lozinci teroriste (exclusiv antisemite) din film. Este ea reală? Cred că suntem în pragul unor schimbări fără precedent în privința mentalului colectiv. Nu doar în România și nu doar în Europa. Cred că avem destule semne de îngrijorare pentru ceea ce ne rezervă un viitor nu tocmai îndepărtat, despre care - la sfârșitul anilor 80 - a scris Nicolae Steinhardt. Evreu ca și Blecher, care avea și el câte ceva de spus, la o adică, despre persecuții, despre suferință (el o numea fericire, fericirea de a se uni - tainic - cu Hristos) și discriminare. Rudele de sânge ale lui Steinhardt (care nu emigraseră în Israel după ce au căzut în dizgrația comuniștilor) îl considerau nebun (pentru că s-a botezat în închisoare, dar mai ales pentru că, eliberat, a început să „se dea cu popii” și - horrible dictu - să-și îmbisericească viața), însă el se întreba: „Ce-aș fi făcut fără nebunia asta a mea? Aș fi înnebunit!”.
Ei bine, Steinhardt prevestea un viitor „sumbru și apocaliptic” marcat de „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist”. Anticipa - la scară largă - o „anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism și lașitate”. Adică exact ceea ce, de câțiva ani încoace, vedem - la știrile mainstream - că se întâmplă în părți de lume nu foarte departe de noi...
Salutare. Cand n-a fost trecutul „sumbru și apocaliptic, marcat de triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist”? Si, totodata, acest trecut, cunoscut de-acum ca atare, a fost odinioara un viitor luminos in ochii utopistilor si unul infricosator in cei ai scepticilor, precum Steinhardt. Asadar, vorba unui alt evreu: nimic nou sub soare. Motiv pentru care nu m-as grabi nici cu prognoza schimbarii mentalului colectiv: ca sa fie cum te temi tu ca ar putea fi nu e nevoie sa se schimbe ceva, pentru ca niciodata lucrurile n-au stat altminteri. De altfel, Steinhardt este in aceasta chestiune putin contradictoriu: cum ar putea fi Occidentul altminteri decat angelic, daca refuza sa reprime brutal violenta? Iar daca Occidentul ar inrobi in mod samavolnic popoarele necivilizate, n-ar fi tocmai asta o barbarie nerusinata? Asa incat, cum niciodata nu s-a intamplat sa nu fi fost barbarie, tot asa nici acum nu se va intampla, iar profetia lui Steinhardt e implinita, culmea, poate si prin aportul unor oameni ca Jude - justitiari ai istoriei, angeli razbunatori ai trecutului, corectori mnezici, vizionari ai unei realitati (i)mediate, cerberii unei eshatologii seculariste sau - n-ar fi de mirare - de prosti ca mine (noaptea). Aferim! :)
RăspundețiȘtergereDragă CES, cred că Steinhardt vorbea de triumful haidamacilor etc., iar nu de fapte barbare, petrecute de-a lungul și de-a latul isoriei „popoarelor civilizate”. E o chestie de nuanță, care face diferența. Bineînțeles că Steinhardt e și aici contradictoriu, că doar îi plăcea legea paradoxului („Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”). Și, apropo, pentru mine Radu Jude - cel de pe ecran - nu e, până acum, cerber al unei eshatologii seculariste. Așa cum nu au fost - pe ecran - nici Pasolini, Bergman, Bresson sau Bunuel. În rest, suntem cu toții oameni și ne mai înșelăm... :)
RăspundețiȘtergereDa, poate ca ai dreptate, nici eu nu ma puteam hotari daca adjudecarea democratica a puterii politice de catre unii ca Hitler, Putin, Orban, Dragnea sau Trump inseamna triumful haidamacilor in razboi sau doar niste fapte barbare de-a lungul si de-a latul bataliilor. Iti dau dreptate, viata e mai usoara (un cuvant greu de semnificatii :)) daca o privim ca pe un pahar pe jumatate plin, iar nu pe jumatatea gol. Astfel, perspectiva ta optimista poate face intr-adevar diferenta.
RăspundețiȘtergereSi pentru ca tot veni vorba de nunate, as introduce si eu una, care - macar pentru a intari regula - nu schimba mare lucru. Pentru mine, ca si pentru tine - culmea! - Radu Jude este oarecum asemenea regizorilor pomeniti mai sus fara a fi prin asta mai putin ceea ce am spus deja despre el, adica un cerber al eshatologiei seculare. Caci cerber vrea sa spuna un paznic exigent, cineva care poseda - intr-o masura cu greu cuantificabila - darul discernamnatului, al unei forme de luciditate extrem de selectiva, intrucatva similara trezviei, capabila sa-i descopere adevarul tainic al lucrurilor, resorturile launtrice ale lumii. Altfel spus, cineva care - in numele unei viziuni - poate alege binele de rau, o calauza catre realitatile ultime. Iata cum, impreuna, cadem de acord asupra detentei eshatologice a operei acestor regizori. In film, ei spun lucrurile pana la capat, anume pana acolo unde filmul poate patrunde, pana la limita de vizibilitate, de unde filmul – umil vehicul – nu mai poate vedea, nu mai poate discerne.
Numai ca aici intervine si nunata de care aminteam. Pentru mine, acesti zei ai cinematografiei, atotputernici si nelimitati in disciplina lor, devin niste idoli procustieni, gelosi, frustrati, reductionisti si cu totul inadecvati atunci cand materia filmica, dar si viziunea lor, devine neincapatoare, stramta si usor ridicola in raport cu ceea ce inca n-a fost spus, ba chiar – nu poate fi spus. Stapani in lumea lor, ei nu pot accepta c-ar mai putea exista ceva si in afara ei, complet inaccesibil puterii lor, cu totul straina (ganz Andere), o lume pe care capodopera o margineste (si se hraneste din referinta la acesta lume), dar n-o consuma. Dimpotriva, atunci cand, zelos in a asimila totul, vizionarul vrea cu dinadinsul sa inghesuie sacrul in film – sa reduca adevarul la ceea ce poate fi numit (exprimat, definit, vazut, afirmat), ca si cum astfel l-ar putea epuiza sau detine, eliminand si aneantizand restul – atunci avem semnalmentele unui hybris. Tocmai faptului ca adevarul nu poate fi (un) detinut i se datoreaza si darul pe care ni-l face: libertatea. Adevarul demonteaza orice pretentie de comprehendere totala, reducand-o la o simpla prostie. Ca regizori, toti cei pomeniti au inteles asta – nu stiu daca definitiv, in cazul lui Jude – motiv pentru care sunt si semnificativi: au asumat moartea (asemenea necredintei) ca pe o limita dincolo de care nu mai pot spune nimic.
Cred ca vei fi de acord cu mine ca acest atingerea si purtarea asumata a acestui ridicol este indicatia unei forme paradoxale de spiritualitate, expresia ultima a indicibilului, marca lamurita a nevazutului. Cand intalnesti asta in film tu o numesti marturisire - nu neg c-ar fi asa, daca nu adaugi (cam usor) c-ar fi si ortodoxa. In acesta cheie de lectura, toti autorii pomeniti sunt marturisitori, caci ei vad intr-adevar pana la capatul acestei vieti. Ori, pentru a-l cita pe Ludwig Wittgenstein: "Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele." Altfel spus, cand vor accepta, fara manie, limita viziunii lor ca pe un prag spre altceva, iar nu ca pe un ultragiu adus atotcunoasterii lor, atunci poate vor gasi abisul nesfarsit al smereniei, socotind ca "despre ce nu se poate vorbi sa se taca".
ces
PS: de vreme ce, fiind oameni, ne mai inselam, n-ar fi mai uman sa socotim - barem in virtutea atator inselaciuni pe care odinioara le-am tinut drept adevaruri - toate adevarurile noastre susceptibile de a fi, in fapt, erori? Dubito ergo (...) sum.
Nu știu despre care cerberi / idoli procustieni vorbești. Dacă te referi la Radu Jude, eu cred că, dimpotrivă, în lumea sa de pe ecran există (cu sau împotriva voii sale) loc și pentru „altceva”. Pentru contemplație, pentru acea viață încă neaflată, ne-experiată (prin credință, prin rugăciune). De-aia îmi și plac. Lucru valabil și pentru Puiu, Mungiu. Așadar, la cine te referi? :)
RăspundețiȘtergere