miercuri, 14 martie 2018

Master Class cu Ioana Gandrabur

Am ajuns, cu Theodor, la master class-ul Ioanei Gandrabur, ținut la Facultatea de Muzică din Timișoara (sala Orpheum). Nu a fost vorba doar despre muzică (stricto sensu: chitară clasică), pentru că invitata lui Ionuț Dorobanțu (organizatorul celei de-a treia ediții a Festivalului Internațional de Chitară de la Timișoara) a dorit să se refere și la condiția ei de nevăzătoare. De nevăzătoare biruitoare într-o lume în care mulți nu înțeleg că un nevăzător din naștere (cum este Ioana Gandrabur) nu a pierdut nimic, fiind nevăzătoare, pentru simplul fapt că nu a văzut niciodată. 
Dacă o asculți pe Ioana Gandrabur vorbind despre cum e să fii primul caz de elev nevăzător la un liceu de elită din București (Liceul German, unde a studiat la sfârșitul anilor 80), despre găsirea „vocii interioare” în muzică, despre bucuria de a trăi viața ca pe un dar (chiar atunci când nu poți deosebi culorile, nuanțele și formele acestui dar pentru că nu știi decât, oarecum, teoretic și aproximativ ce sunt acelea culori, nuanțe și forme), despre cât e de important să înveți cum să te pregătești ca muzician, despre - în fond - ce înseamnă să fii om, începi să reconsideri ceea ce credeai că știi despre a vedea
Ioana își asumă condiția de nevăzătoare așa cum, spune ea, își asumă condiția de femeie. Și, întrebată de cineva din sală cum ar reacționa dacă ar vedea, ne spune că văzul nu e, pentru ea, altceva decât o pereche de aripi pentru un om care vede. Cei ce văd (ca și cei ce nu văd) își pot dori să zboare, asemenea păsărilor, dar - dacă nu se amăgesc singuri - știu prea bine că nu vor zbura niciodată și nu fac din asta o tragedie. A mai spus că timpurile de acum sunt într-un mod fără precedent favorabile și pentru nevăzători, prin tehnologiile de ultimă generație care-i ajută să învețe, să se documenteze, să comunice cu lumea întreagă, să aibă acces rapid la informații. Într-o lume plină de „văzători” moraliști care - grosso modo - anatemizează tehnologia pentru că, vezi Doamne, „corupe” mințile omului, e chiar reconfortant să auzi cum o persoană nevăzătoare își manifestă recunoștința față de noile tehnologii. Ceea ce corupe cu adevărat nu e tehnologia în sine, ci - ne amintește Ioana - prostia și prejudecata. Asta am simțit și eu în urmă cu trei ani, când am văzut două filme românești (Aferim! și După dealuri) „accesibilizate pentru nevăzători”: nu atât nevăzătorii, cât văzătorii au nevoie de „accesibilizare”, de înțelegere a limbajului cinematografic.
În fine, Ioana Gandrabur - care trăiește în Montreal, Canada - a demonstrat cum e posibil să ții o conferință de două ceasuri într-o română perfectă, chiar dacă ai plecat din România de 30 de ani. Într-un timp al mahalagizării acute  (la cele mai înalte niveluri) a limbii și gândirii românești, cuvintele ei firești, străine de orice urmă de ostentație și împestrițare, mi-au mers la inimă. 
Ioana Gandrabur

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.