miercuri, 26 iulie 2017

Această lehamite



O carte despre „spovedania unui preot ateu” face valuri în mass media din România. Ceea ce se exploatează în acest subiect de scandal este, chipurile, curajul preotului (sau ex-preotului) de a-și mărturisi „ateismul” și, deopotrivă, astenizarea sa de către creștinismul adaptat – cum arăta Lucian Blaga – la „stilul vieții preistorice” din satul pre- și stră-românesc. „Săteanul – scrie Blaga în Permanența istoriei – nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, așa cum îl definește gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică preistoric.” Cultura istorică bizantină – acuza poetul filosof care nu strivea corola de minuni a lumii – a fost asimilată stilului preistoric al satelor”. Astfel, „nici Dumnezeu, nici Isus (sic!) Hristos, nici Maica Domnului nu sunt pentru săteni subiecte de meditație dogmatică-filosofică, ci motive de mitizare, adeseori foarte liberă”. Așa stând lucrurile, de ce ne-am mira atunci când un preot de țară ortodox ajunge pe culmile disperării? Nu din pricina unor neliniști metafizice de tip cioranian, ci pe motiv de „această lehamite” – vorba unui film „mizerabilist” de Mircea Daneliuc de la mijlocul anilor 90.
În ceea ce mă privește, nu mă miră câtuși de puțin că un preot este scandalizat de încremenirea enoriașilor săi în datini și purtări străine de învățătura Bisericii, că nu se „smerește” întotdeauna înaintea ierarhilor, că – horrible dictu – îndrăznește să se numească „ateu”. Nesocotindu-l pe Dostoievski, care spusese că, depărtându-se de Dumnezeul cel Viu, omul modern nu devine ateu, ci idolatru, pentru că ajunge să se închine unui zeu de lemn sau de aur, unei ideologii sau chiar propriilor sale mofturi. Mă miră însă nespus câtă răbdare au ceilalți preoți (precum cei zugrăviți în câteva filme magnifice de Robert Bresson în Jurnalul unui preot de țară, de Luis Bunuel în Nazarin sau de Ingmar Bergman în Lumină de iarnă) care-și văd de treabă mai departe, chiar dacă știu prea bine că n-au cu cine. Chiar dacă știu (cei care știu) că, de exemplu, nu icoana (imaginea canonică a Bisericii, fereastră spre absolut) e venerată și cinstită, ci tabloul religios ultra-pietist; că nu religia în sine e mântuitoare, ci – așa cum arăta Christos Yannaras în Libertatea moralei, în Contra religiei – sârguința de a dobândi o cât mai împăcată conștiință eclezială. Ceea ce mi se pare cu adevărat întristător e altceva: transformarea silei (față de comportamentul unor confrați – clerici, indiferent de treapta ierarhiei, sau laici) în hulă și autoexcluderea din rândul Bisericii. Pentru că „poporul e necredincios” (și „înapoiat” și „idolatru” și „corupt” etc.). Asta poate pentru că încă mai cred că în Biserică e loc pentru toți, că Ortodoxia e – cum spune Pr. Rafail Noica – „firea omului”, „devenirea sa întru ființă”. Că Dumnezeu nu este o instanță care trebuie demonstrată, ci – așa cum îi plăcea să repete iudeului fără de vicleșug, Nicolae Steinhardt – un ideal în numele căruia suntem chemați să trăim. Chiar atunci când nu avem pe cine să mai ducem în Zona-Viață, așa cum se întâmplă cu personajul Călăuzei din filmul lui Andrei Tarkovski, Stalker. (Tarkovski: „Zona înseamnă viața, iar cel care trece prin ea fie se zdrpbește, fie se păstrează, în funcție de starea inimii sale.”) Care personaj încerca în zadar să activeze conștiința eclezială a unor intelectuali – un scriitor și un fizician – orgolioși, certăreți și blazați, convinși că „nu trăiesc decât o dată”, că ar trebui să li se plătească fiecare vibrație sufletească. „Nu doar aceștia doi nu mai cred în nimic, nimeni nu mai crede!” – avea să se plângă Călăuza soției sale, la întoarcerea acasă din temerara expediție în Zona în care se afla Camera Dorințelor. Nimeni însă nu mai dorea nimic – cu adevărat, fierbinte, din toată inima – pentru că nu mai putea crede. „Organul credinței li s-a atrofiat pentru că nu l-au mai folosit!” – strigă Călăuza, ca un ecou al iconarului medieval din Rubliov-ul aceluiași Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” „Intelectualul – arăta Alexandr Soljenițîn în Arhipelagul Gulag – nu se definește prin filiația profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om a cărui gândire refuză orice mimetism.”
Iată că nu doar ocupațiunea mintală a sătenilor „pre-istorici” e la „foarte libere mitizări” și eresuri. Interesele și voința (sau, mai exact, absența oricărei bunăvoințe) îi definesc pe intelectualii din Stalker exclusiv prin filiație profesională și ocupație. De aceea, „dezbisericirea” celui „ultragiat” de ignoranță, de feluritele abuzuri de putere, de strâmbătățile mai mari sau mai mici ale celor cu care e de presupus că se împărtășește din același potir, e – pentru cei care nu-și pun problema în termeni strict instituționali, juridici – o chestiune ontologică. Presa de scandal o prezintă exclusiv ca pe o necesară „salubrizare” de tip legalist, ca pe o „renaștere” înspre noi orizonturi – cum altfel? – „progresiste” și „democratice”. La urma urmei, nu e la îndemâna oricui să-și țină mereu mintea în iad fără să deznădăjduiască...

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.