În A trăi (Ikiru), filmul lui Akira Kurosawa de la începutul anilor 50, Watanabe (funcționarul vârstnic de la primăria unui mare oraș japonez ce află deodată că zilele îi sunt numărate) face din viața care i-a mai rămas de trăit o rugăciune și un prilej de bucurie. Câțiva dintre cei apropiați spun despre el, în glumă, că asta e crucea lui. Asumându-și soarta, Watanabe își primește crucea și-și canalizează toate energiile care i-au mai rămas pentru a face - în fine - posibil unul din proiectele pe care, din prea mare comoditate, le-a amânat mereu cu o tăietură de condei: construcția unui parc de joacă pentru copii.
Găsesc în volumul Lărgiți inimile voastre al Arhimandritului Zaharia de la Essex o istorioară despre Andrula, o cipriotă care, la 60 de ani, fusese diagnosticată cu cancer. În mod normal, te-ai fi așteptat să reacționeze ca acel actor de stand up comedy din All That Jazz: „De ce eu? De ce nu mama? La revedere mamă, ai fost minunată, dar nu vreau să fiu eu!”. Ori ca personajele (toate, mai puțin unul) din Trandafirul și coroana (teatru TVR de la mijlocul anilor 90), atunci când, aflându-se într-un bar, întâlnesc un bărbat bărbos și misterios (George Constantin), venit parcă dintr-o altă lume - din „lumea de dincolo” - pentru a lua cu el pe unul din cei prezenți. Fiecare găsește un motiv să mai rămână, deși fiecare tocmai le spusese celorlalți că nu mai are pentru ce trăi, că viața (nu moartea iminentă) i se pare de nesuportat. Singurul care primește împăcat această chemare de a muri demn este un tânăr (Adrian Pintea). Andrula, din povestea Arhimandritului Zaharia, se duce la mănăstire și-și anunță duhovnicul că doctorii i-au mai dat doar șase luni de trăit. În astfel de împrejurări, acesta nu găsește vorbe de consolare gen „Lasă, ai să trăiești, va trece…”, ci spune doar: „Pregătește-te pentru întâlnire!”. Dacă persoana în cauză este „un om de rugăciune” (ca Andrula), poate primi acest cuvânt insuflat de învățătura evanghelică: „Dacă murim sau dacă trăim, ai Domnului suntem”. Și, cu gândul mereu la schimbarea stării sufletești prin rugăciune, se pregătește pentru „dimineața care nu se va sfârși”, așa cum spune titlul filmului regizat în 2016 de Ciprian Mega, preotul român din Cipru. De aceea, orice îmbărbătare din partea celor apropiați nu aduce decât tulburare. (Așa cum Mântuitorul fusese tulburat de Petru, care nu putea accepta că Învățătorul va fi răstignit.)
Să poți trăi după principiul carpe diem (în sens patristic, iar nu hedonist) e nevoie de minte limpede, e nevoie să știi ce vrei, să știi pe ce lume trăiești, să fii pregătit să-ți înțelegi sufletul. Abia atunci vei putea să te bucuri - asemenea copiilor care au apucat să se joace în parcul propus spre construcție de Watanabe în A trăi - că trăiești în prezent. Fără gânduri nostalgice îndreptate spre ieri și fără iluzorii planuri pentru un la fel de iluzoriu mâine. Abia atunci ajungi să scapi de frica în care ai trăit o viață, dobândind - pentru întâia dată - o inimă curajoasă (a braveheart). Într-un fel, asta înseamnă să trăiești liturgic. Deocamdată, fiecare pentru sine, știe prea bine (dacă poate să nu se mintă) cât e de departe de un asemenea ideal…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu