Moartea domnului Lazăr

Bogatul nemilostiv (fără nume) şi săracul Lazăr. Viaţa în roz a primului – fără nicio grijă, în strălucire. Starea lui călduţă, cum ar veni, adică exact aşa cum nu ar trebui să fim (O, de-ar fi fost măcar rece!...). Viaţa de mizerie a celui de-al doilea, care tânjea să ajungă măcar la firmiturile de la masa bogatului. Nu ştim dacă a ajuns sau nu, dar aflăm că până şi câinii îi lingeau rănile. Fiecăruia îi vine rândul să-şi isprăvească şederea pe pământ. Apoi, Lazăr se mută acolo unde nu este „nici durere, nici suspin”, iar bogatul nemilostiv ajunge – vorba lui Toma Caragiu din sceneta Mefisto – la echipa adversă. Pentru că, acolo unde se află, încălzirea centrală e dată la maxim (ca-n visul de groază al futurologului din romanul lui Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Cassandrei, care fusese mistuit de căldura provenită de la doi sori în loc de unul), bogatul se adresează lui Avraam, pe care-l roagă să-l trimită la el pe Lazăr cu un strop de apă ca să se răcorească. Este refuzat pe motiv că de-acum, între cele două lumi nu mai e nicio punte. Sărmanul bogat nu se lasă. Ar vrea ca dreptul Avraam să trimită măcar un mesager la fraţii săi de pe pământ, cinci la număr, ca să le vestească despre chinurile cumplite pe care le îndură el în cazanul cu pucioasă, doar-doar s-or căi şi n-or ajunge în acelaşi loc ca şi el. Nici asta nu se aprobă. „Îi au pe Moise şi pe profeţi. Dacă nu îi cred pe ei, nu vor crede nici celui înviat din morţi.” Pământul, care vasăzică, este – ca şi la Tarkovski, în al său Solyaris – împărăţia Frumosului. Aici, pe pământ, trebuie căutaţi mesagerii înţelepciunii, nu în ceruri. În inscripţiile profeţilor, în ceea ce a fost. În ceea ce deja s-a întrupat şi s-a săvârşit. Nu în „reîncarnări”, nu în „învieri”. Dar omul, ca şi mulţi dintre spectatorii Călăuzei aceluiaşi Tarkovski, caută viţei de aur, nu dreapta credinţă. Nu dreapta slăvire în Duh şi Adevăr, ci „puteri magice” şi „telekinezie”. Nu firescul, ci paranormalul. Avraam însă, în parabola oferită de Mântuitorul, ne invită să redescoperim, să cercetăm şi să făptuim firescul. Să ne venim în fire, iar nu să aşteptăm „semne” şi „miracole”.