Înainte de a împlini zece ani am aflat, de la bunica mea, despre „chipul lui Dumnezeu întipărit pe bobul de grâu”. Şi-mi amintesc cum zadarnic I-am căutat icoana pe boabele de grâu. Negăsind-o, am trăit prima decepţie de proporţii, întrecută doar de mesajul desprins dintr-un cântec de muzică uşoară (pe versuri de Radu Stanca) difuzat deseori în acei ani, care-mi lumina – aievea – chipul părinţilor mei, aşa cum încercam să-mi imaginez că va fi ... peste o mie de ani:
Ne-ar trebui
O mie de ani să recladim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărţirea noastră.
Şi nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur
Tu frunza mea albastră...
O mie de ani să recladim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărţirea noastră.
Şi nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur
Tu frunza mea albastră...
Copilăria, acest
vis sublim al omului, nu moare. Nu are mormânt şi nu se ştie nicio dată precisă
care să-i înregistreze decesul. În copliărie, ca-ntr-un paradis pierdut, începe destrămarea omului. Atunci
– ca-ntr-un eshatologic poem de Romulus Vulpescu, dedicat „lucrurilor de pe
urmă” – începem să conştientizăm că
Vine
o vârstă, vine o veste, vine o vreme
Vine
o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă
ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora...
...Vine
ziua să coboare discul meu solar,
Vine
ziua să fiu boare, cer şi aer clar...
...Vine
ora care doare, scrisă în calendar,
Vine
ora ca odoare să vă las în dar.
Vine
vremea la izvoare să ne întoarcem iar,
Vine
vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine
o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă,
pleacă, vine, este !
***
Am
urmărit, recent, un talk show de
Eugenia Vodă, în care era invitată Luminiţa Dobrescu. Renumita cântăreaţă
(deţinătoare a unui „Cerb de Aur”, la începutul anilor 70) povestea despre egoismul
care a îndepărtat-o de familie pe când avea doar 23 de ani, care i-a poruncit
să nu facă copii etc. Simpatica solistă şi-a părăsit soţul, părinţii, şi viaţa
trăită ca-ntr-un acvariu mult prea neîncăpător, pentru „oceanul de libertate”
din Apus, unde „numai cerul este limita”. Acum, cu „mintea cea de pe urmă”,
spune că nu şi-ar mai abandona părinţii. Faptul că se consideră o învingătoare
(un „om realizat” în „acel Apus” unde „nimeni nu i-a impus să gândească, să
vorbească, să cânte ş.a.m.d. într-un fel anume) n-o împiedică să verse câteva
lacrimi, discret, când îşi aminteşte de cei care i-au dat viaţă şi un nume...
Amintirea senină a părinţilor noştri este, tind să
cred, cel mai minunat dar pe care ni-l pot oferi. Faptul că ne gândim la ei cu
bucurie, atunci când ajungem în „actul al treilea” al vieţii (aşa cum s-a
gândit şi mama la străbunii ei în ajunul zilei în care a fost operată, următor
căreia a mai trăit – în comă fiind – doar nouă zile), e supremul omagiu pe care
putem să li-l aducem. E semnul întoarcerii noastre la copilăria pe care, abia
acum înţelegem, nu am părăsit-o niciodată. Dincolo de metehne, de poticneli, de
inerentele lor sminteli, dacă părinţii au reuşit să insufle copiilor săi setea
de viaţă, iubirea binelui, frumosului şi a adevărului, se cheamă că şi-au
împlinit menirea. Suntem împreună cu ai
noştri până la capăt şi chiar dincolo de capăt, pentru că „sfârşitul nu-i
aici”. Ca-n nunta de la finalul din Underground
al lui Kusturica, unde – într-o secvenţă surreal ce se poate petrece la fel de bine acum sau ... peste o mie
de ani – tatăl şi mama sunt încă
împreună, unde toată familia este împreună, iar „intruşii” sunt întâmpinaţi
doar cu nişte încruntări de sprâncene, nevinovate în fond. Paradisul, dincolo
de oglindă, s-a restaurat o dată cu vama, cu vocea care vine, cheamă, pleacă, vine, este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu