„Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mișcare?...”
(Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)
Ca
întotdeauna, depinde ce lumini și ce mișcare.
E
posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă?
Putem pătrunde în ea prin cinema?
Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext și un context (și
câteodată, text), e fundalul pentru
călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos
3. Între viață și filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne
sunt aceleași filme-far, filme-reper și aceiași autori de suflet ai autorului (chiar
dacă pe lista de usual suspects mai
intră și descoperiri recente, precum Radu Jude).
Mai
mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în
rândul 1) la „întemeierea” lui. Pentru fiecare moment important din viața sa, găsește
corespondențe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria
afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (și
regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane și pur și simplu icoane (între
care icoana mamei este cea mai emoționantă).
În
secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos
3 cere (ca și filmele de autor pomenite) atenție, răbdare și (tot ca ele) transmite
multă bucurie.
Din când în cînd, cinematograful te
ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian
continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată)
trilogiei, este mai puțin Pseudo,
însă e foarte mult kinematikos.
*
În acest ev post-industrial, în care
cei mai mulți sunt atrași de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană.
Și te face părtaș la căutare cu aceeași bucurie pe care ți-o dau numai filmele
mari.
Cadru din După dealuri (un film de Cristian Mungiu, 2012) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu