Dumnezeu în care spui că nu crezi

sursa: http://hyperliteratura.ro/dumnezeu-in-care-spui-ca-nu-crezi/#.UQJjP_LDv64

titlu: Dumnezeu în care spui că nu crezi

autor: Nicolae Steinhardt
editura: Humanitas, 2000
număr de pagini: 304

Volumul cuprinde scrisori trimise de Nicolae Steinhardt lui Virgil Ierunca (şi câteva trimise Monicăi Lovinescu) în perioada 1967-1983.

Sinopsis:
Epistolele adresate de Steinhardt lui Virgil Ierunca se întind pe aproximativ 15 de ani. Primele sunt scrise la puţin timp după ieşirea din închisoare a expeditorului, iar ultimele la câţiva ani după intrarea sa în monahism. Când nu conţin aprecieri critice (adesea pline de entuziasm)  pe marginea unor cărţi, filme, piese de teatru sau lucrări muzicale, sunt adevărate mărturii de credinţă ortodoxă la a cărei temelie se află paradoxul şi absurdul. 

Steinhardt desluşeşte în arta contemporană ideea ascezei şi o renunţare totală, o reducere la esenţe asemenea aspiraţiilor platoniciene. Această tendinţă existenţialistă are, pentru el, sensul unei călătorii către divin: „Către Dumnezeu îmi pare a fi mers Paul Klee cu setea lui de simplitate, cu vocaţia lui copilărească. Pictura lui e o goană după pierduta nevinovăţie esenţială.” În privinţa contrvoversatului film de Fellini, La dolce vita, Steinhardt afirmă că este o „bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin”. În legătură cu Evanghelia după Matei de Pasolini, povesteşte următoarea anecdotă: Papa, următor vizionării filmului, ar fi dorit să-l îmbrăţişeze părinteşte pe regizor. Acesta, vădit surprins, bate în retragere: „Dar, Părinte, eu sunt ateu!” „Nu mă interesează ce crezi tu, filmul tău însă poartă cu el un mesaj profund creştin. Hai, vino acum să te îmbrăţişez!” Acest semn al prezenţei lui Dumnezeu dintr-o operă de artă (în care Pasolini şi destinatarul epistolelor lui Steinhardt spuneau că nu cred) este, pentru Steinhardt, pricină de necuprinsă bucurie. Nicolae Steinhardt are cuvinte de admiraţie şi pentru câteva filme româneşti: Reconstituirea, Proba de microfon şi mai ales Concurs (regia: Dan Piţa), al cărui subiect este „viaţa şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos”.

Dogmele „ce par atât de rupte de realitate” şi „sistemul de afirmaţii lipsit de orice dovezi” cărora li se supune sunt, pentru Steinhard , un act de credinţă „riscantă, nebunească”, asemenea saltului unui „trapezist fără plasă”: „Trebuie să riscăm totul, să riscăm de a fi nişte fraieri, nişte păcăliţi; să ne încredem fără de nici o chezăşie palpabilă, cuminte; actul de credinţă va fi deci cu totul şi cu totul riscat, neacoperit (în sens bancar), neajutat. Da, o dată cu orice rugăciune sărim în gol fără plasă, emitem un cec fără acoperire.” Tocmai de aceea nu înţelege de ce tineretul – „atât de amator de libertate, de risc, de aventură, de scandal” – nu-şi dă seama că nimic nu este „mai riscat şi mai aventuros – şi, îndeosebi, mai scandalos – decât încrederea acordată Celui care n-a vrut „să-Şi dovedească” divinitatea, ci S-a lăsat să fie pironit pe cruce şi să moară în cele mai sfâşietor de jalnice condiţii, pentru ca actul nostru de credinţă să fie cât mai riscat, mai nebunesc, mai apropiat de saltul în golul fără plasă de pe trapez.”

Accentele morale (dar morala este înţeleasă ca „poezie a vieţii”), împreună cu „dreapta socotinţă”, conferă o dimensiune aparte, inconfundabilă, scrierilor lui Nicolae Steinhardt.