„...Şi-aşa
mă-ntreb şi eu de ce poporul acesta care de la nimeni nu pretinde ceva, care pe
nimeni nu ameninţă şi nu jigneşte, care-i nevinovat de cruzime, de pizmă, de
jinduire după bunul altuia, de ţinere de minte a răului şi de îngâmfare, care
nu cere decât vivre et laisser vivre [să
trăiască şi să lase şi pe ceilalţi să trăiască], de ce e oare el atât de
năpăstuit de o apocaliptică urgie?
Şi-mi vine în
minte un răspuns tare ciudat: totul se petrece ca şi cum Dumnezeu n-ar voi să
aibă de a face decât cu drepţii lui. Pe ceilalţi parcă nici nu-i ştie, îi lasă
în voia lor şi a întâmplării – şi ei adeseori prosperă, căci lumea, ieşită din
mâinile Creatorului, e rodnică. Cu drepţii e altceva, de ei Dumnezeu se ocupă
îndeaproape: îi răsplăteşte, îi dojeneşte, îi încearcă, îi pedepseşte. E mereu cu
ochii aţintiţi asupră-le. La cea mai mică abatere, loveşte; ba şi mai mult, îi
foloseşte pentru a da cu ei pilde şi avertismente, îi încearcă fără pricină
anume, ca pe Iov, îi trece prin foc şi ascuţişul sabiei, prin ciur şi prin
dârmon, prin potop. Pentru a-i căli, a-i îmbunătăţi, a-i sfinţi. Pentru a li se
dezvălui mai mult pentru a şi-i apropia. Căci oricât de paradoxală ni s-ar
părea, suferinţa se arată a fi singura cale pentru a ne apropia de Dumnezeu.
(...)
Rezultă de aici
că socotesc poporul român un popor ales? Popor ales? Nu, în înţeles teutonic;
nu, în înţeles iudaic. Dar ales pentru a fi mereu frământat ca aluatul, pentru
a fi neîncetat îmbunătăţit, sfinţit. „Der Schmerz wird neu, es wiederholt die
Klage...” [„Durerea revine, jalea se repetă.”] (Goethe)”
Nicolae Steinhard, 1970 – Dumnezeu în care spui că nu crezi.
Scrisori către Virgil Ierunca (1967-1983).
Tablou de Horia Bernea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu