Pe Mariana Buruiană am
văzut-o întâia oară în Patima, în
chiar anul premierei – 1976. I-am reţinut candoarea şi emoţia cu care – în grai
bănăţean – recita o poezie în faţa unei săli de teatru pline. Apoi aveam să o
revăd în filmul lui Mircea Veroiu, Sfîrşitul
nopţii. Tot o ingenuă. E o studentă cuminte care, la un moment dat, îşi
întreabă retoric colega de cameră dacă are rost să vrea să se-ntâlnească cu
cineva despre care ştie că nu o va aştepta toată viaţa. Abia aici, ca şi în Ţapinarii (pe care l-am văzut mult mai
tîrziu), îşi trăia viaţa personajului „pe dinăuntru”, iar nu „în afară”, aşa
cum – avea să afle de la Andrei Blaier, care o distribuise în serialul Lumini şi umbre – se întâmplă în teatru.
|
Patima |
Despre personajul ei
din Ţapinarii a scris – în anii 80 –
regizorul lor, Ioan Cărmăzan: „Oltea, prin chipul
Marianei Buruiană, juca uimrea, buimăceala în faţa vieţii care îi oferise
destule umilinţe. Şi totuşi, pe chipul tânăr rămânea intactă bucuria şi mirarea
în faţa iubirii...Căci ce altceva e ea decât o oglindă-matrice în care toţi
ceilalţi ţapinari îşi căutau chipul, viaţa lor, femeia lor, aia ştiută sau
neştiută – aia care poate îi aştepta să se întoarcă. ... Pentru toţi ceilalţi
ţapinari, chiar şi pentru iubitul ei, Oltea devenea Mireasa. O mireasă a
pădurii, pe care actriţa o interpreta cu candoare şi înţelegere, cu duioşie şi
reculegere... Cu ceva din sufletul ei pur la acea vîrstă a intrării în viaţă.”
|
Ţapinarii |
Apoi, în vara lui 1983, am urmărit-o – în format widescreen – alături de Horaţiu Mălăele,
George Mihăiţă, Vasile Muraru şi Bogdan Stanoevici, în Melodii la Costineşti. Aceeaşi fragilitate, acelaşi aer copilăros,
de data asta, cu un plus de umor. Tot atunci, regizorul Mircea Veroiu o
distribuie din nou, în Să mori rănit din
dragoste de viaţă. Personajul Mariei – scria actriţa
în 1983 – „n-are nimic aparte, există la un loc cu celelalte personaje. Din
împletirea vieţii ei cu destinul celorlalte personaje rezultă o poezie aparte.
Un fel de exaltare specifică tinereţii. Dacă s-ar putea, aş juca numai asta:
vieţi care se mistuie în pasiunea unui ideal, a speranţei, personaje care
trăiesc, iubesc, luptă şi mor pentru o idee; mi se pare esenţa a ceea ce aş
dori să fac în această artă."
|
Să mori rănit din dragoste de viaţă |
A urmat un rolişor în Singur de cart de Tudor Mărăscu, alături
de Dragoş Pâslaru. I-am revăzut, peste ani, în adaptarea TV după Ciuta lui Victor Ioan Popa, în Drumeţ în calea lupilor şi, din nou la
TV, în Domnişoara Christina (regia:
Viorel Sergovici). Sfâşierea personajului din Ciuta exprimă tocmai exaltarea tinereţii şi mistuirea în pasiunea
unui ideal. Ultima mare întîlnire cinematografică a Marianei Buruiană s-a numit
Figuranţii, în regia Malvinei Urşianu,
la sfîrşitul anilor 80 – o tânără flautistă cu „origine nesănătasă”, în anii „obsedantului
deceniu”. De atunci datează şi rolul de pe scena Teatrului Bulandra, cel din Uriaşii munţilor, despre care Cătălina
Buzioanu, regizoarea spectacolului, spunea că „îl va juca în viaţă, toată viaţa”.
|
Figuranţii |
Într-unul
din numerele revistei Cinema (4 /
1985), actriţa Carmen Galin a schiţat, în câteva cuvinte, portretul Marianei
Buruiană: „Un soi de alint blond, o mirare aproape albastră, dar deloc
infantilă, un mers fragil pe o sfoară nevăzută, într-atât de albă şi gesturi
controlat necăutate, bătând în violet; o ingenuă mult dramatică sub ochii
râzăreţi care-şi schimbă culoarea odată cu sufletul şi toate astea într-un trup
micuţ, întors într-o încăpăţânare de doamnă-domnişoară, de Julietă sau Ioana
d-Arc. Aşa o văd eu pe Mariana Buruiană şi pe care o aştept să fie mereu ea,
tot mai ea până la consacrare. Şi asta aş fi vrut eu să scriu despre această
actriţă, tânără şi minunată, ivită ca o bucurie pentru noi ca spectatori,
câteodată parteneri, aşteptată, poate, promoţii întregi. Asta aş fi vrut să-i
scriu. Atât de fapt, cât o senzaţie, cât o dedicaţie, cât o încercare de poezie
sau portret. Pentru mine, poate, era destul. Era dovada unei impresii puternice
pe care am avut-o ori de câte ori am urmărit-o pe scenă, începând cu Julieta
din spectacolul Cătălinei Buzoianu, trecând prin spectacolele de la Piatra
Neamţ sau cele de la Bulandra şi prin filmele prin care niciodată nu a trecut,
ci a fost. Mă bucură să o văd, să o aud, mă încântă semnul de
personalitate, semnul de maturitate artistică, de noutate. Dar, poate – nu
poate, sigur! – m-am gândit că ea merită mai mult. Nu neapărat mai multe vorbe,
dar măcar această justificare a mea de acum, când nu spun nimic în plus, însă
declar că dacă admiraţia mea faţă de talentul ei s-ar măsura în rândurile
scrise de mine în această revistă, ar trebui să dau peste cap toată
paginaţia...Promit să o fac peste un timp, să mă întâlnesc tot mai des şi tot
mai temeinic cu talentul acestei actriţe numită Mariana Buruiană."
|
Mariana Buruiană, Manuela Hărăbor, Soby Csech |
Prea multe întâlniri nu
au mai fost (am mai văzut-o, pe viu, în Danaidele
lui Silviu Purcărete şi în Visul unei
nopţi de vară, în regia lui Liviu Ciulei), însă confesiunea actriţei din
interviul acordat Evei Sârbu, în 1987, e vie şi astăzi, la aproape 20 de ani de
la retragerea sa din viaţa teatrală şi cinematografică: „Aştept maturizarea,
dar nu o maturizare care înseamnă neapărat înăsprire, necruţare, închiderea în
tine, neînţelegerea celor din jur, ci limpezire. O simplificare a lucrurilor
dinăuntrul tău pe care cu linişte să le poţi recunoaşte a fi alte tale. Să te
cunoşti şi să te accepţi cum eşti.”
|
Mariana Buruiană şi Dragoş Pâslaru în Trei surori (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, 1979) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu