Leopoldina Bălănuță - „Memoria sufletului meu”

Dincolo de pod (alături de Maria Ploae)

Am descoperit-o pe Leopoldina Bălănuță în Dincolo de pod (regia Mircea Veroiu), unde s-a remarcat în rolul Mara. Din aceeași tipologie, actrița mai construise un personaj remarcabil în filmul românesc: Fefeleaga din Nunta de piatră (regia Mircea Veroiu și Dan Pița), al cărui chip – filmat de Iosif Demian – pare desprins din icoanele bizantine. În această ipostază a mai fost folosită de Alexa Visarion în singurele cadre color din Năpasta. Cu Veroiu, Leopoldina Bălănuță s-a mai întâlnit în Semnul șarpelui și Umbrele soarelui, două filme prea puțin cunoscute, în care actrița reia același tip de personaj înobilat de durere. Actrița Clody Berthola o considera pe Leopoldina Bălănuță „o mare tragediană” care „aduce pe scenă o pecete de nobleţe, o putere de a spiritualiza”. Roluri de mai mica întindere, însă de o expresivitate ce nu se uită ușor, i-au mai oferit Dan Pița în Bietul Ioanide și Lucian Pintilie în Balanța. Toate poartă amprenta poeziei și muzicii pe care Aura Buzescu, profesoara din Institut, i le recomandase ca ingrediente vitale în însăși ființa sa: „Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea”. Poezia, mărturisea actrița într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, era forma ei de rugă care i-a fost sprijin, i-a „îndulcit amarul” şi i-a „nimbat fericirea”.

Nunta de piatră

În ciuda aparițiilor sale rare din filme, Leopoldina Bălănuţă a fost mulţumită de calitatea rolurilor pe care le-a interpretat: „Socotesc că ceea ce am făcut am făcut bine şi decât mult şi prost, mai bine puţin şi bun. E drept, am jucat tot timpul acelaşi tip uman, acelaşi personaj marcat de suferinţă, de durere…” De vină a fost numai „etapa de azi a filmului românesc”. De azi, adică de la sfîrșitul anilor 70, când actrița a acceptat să-i acorde un interviu Evei Sîrbu. Ce anume valorifica acea etapă? Emploi-ul. Adică: „Un actor cu o faţă tragică într-un rol tragic, unul cu ochii strălucitori într-o comedie. Şi am foarte multe argumente să cred că emploi-ul este o prejudecată.” Tot atunci, actrița mărturisea că „un lucru numit este pe jumătate rezolvat”, că „dacă am numi vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria - meschinărie le-ar pieri din putere”. Dar, adaugă ea, „pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume”. Ori, în absenţa „numirii” – vulgarităţii, nedreptăţii, meschinăriei – nu se poate vorbi cu adevărat, a adăugat Leopoldina Bălănuță, despre o „şcoală de film românesc”. Timpul acela „care este încă departe şi va rămâne departe”, în care să înțelegem că şi arta este „o minunată marfă de export, pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor”, avea să rodească – pentru cinematografia românească – începând cu anul 2000. De atunci, câțiva regizori talentați au demonstrat că filmele românești pot să și foreze realitatea, nu doar să „scurme la suprafața ei”, „să oglindească nişte imagini ale vieţii”, dar și să interpreteze această realitate, pentru că „arta nu este oglinda realităţii, ci interpretare a ei”.

Semnul șarpelui

Prin meseria sa, Leopoldina Bălănuţă a încercat mereu să ofere oamenilor puterea să spere. Arta aşteptării cu care îşi dorea să-i deprindă pe oameni nu era însă o „aşteptare pasivă”, ci „o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple”, fiindcă până şi „acel ultim lucru care i se mai poate întâmpla omului are nevoie de pregătire”. Crezul actriţei: „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai”, căci „cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.” Darul său însă îl considera imperfect, așa cum mărturisea în paginile Almanahului Cinema 1984: „Tot ceea ce nu am uitat, m-a ajutat să fiu. Tot ceea ce nu am uitat, fie bun, fie rău. Străbunii, bunii, părinții, dascălii, oameni de tot felul, locuri, floare, copac, animal. De la un mânz, am învățat prima oară ce însemană prietenia. De la câine, ceea ce însemană recunoștința și ce înseamnă a fi credincios omului. De la copac, am învățat demnitatea și puterea de a răbda. De la floare, gingășia. De la ape, ce înseamnă veșnicia. De la stele, că și ele se sting. Toate acestea și câte alte le-am adunat în ființa mea acolo, în Vrancea. Dar am plecat de acolo...Dar de acolo am plecat plămădită într-un anume fel, purtând cu mine un dar, un fel de memorie a sufletului, un dar ce l-am păstrat toată viața. Și acolo, în memoria sufletului meu, stau cuminți, mintirea primului sfat bun, a primului sunet vorbit sau cântat, amintirea primei poezii, a primului bocet, a primei dojeni, a primei minciuni, a primei umilințe, a primei nedreptăți. Dar după orimele au venit toate celelalte. Și au stat tot cuminți, acolo, în memoria sufletului meu: marea literatură, marea muzică, marea poezie, marii artiști pe care i-am văzut sau i-am ascultat, amrii oameni dedicați profesiei lor, oricare ar fi ea. Dar și războiul, dar și foametea, dar și umilința și nedreptatea și jalea că-ți dispar oameni dragi. Toate astea și câte altele m-au ajutat să fiu. Cât de tristă sunt că recunoștința mea este imperfectă. Prin recunoștință înțelegând doar ceea ce făptuiesc.”

Umbrele soarelui (alături de Dragoș Pâslaru)

Pentru Leopoldina Bălănuță, artistul este „creatorul unei realităţi care pe urmă se cere interpretată”. La un moment dat, actrița de la care ne-au rămas atâtea realități ce se cer descoperite și deslușite, a povestit o întâmplare care a făcut-o fericită. Un regizor tehnic din teatru i-a spus cândva: „Domnule, în viaţă omul nu dă doi bani pe dumneata! Dar când te urci pe scenă…”. După aceea şi-a cerut scuze, dar – adaugă actriţa - n-avea de ce, pentru că: „A fost cel mai frumos compliment care mi se putea face.”

 

Leopoldina Bălănuță alături de Dorel Vișan