Spirală

S-a mai încheiat un cerc. A trecut un an de când a plecat la cer sufletul mamei. După nouă zile de comă (următoare unei intervenţii chirugicale pe creier), dintre care trei în chinuri cumplite (i-a cedat inima şi abia mai putea respira), n-a mai rămas atunci pentru înhumare decât un trup încremenit. De dincolo de nori (unde – la fel ca în finalul unui insolit film-poem numit Crulic-drumul spre dincolo – se va fi mutat sufletul ei), mama continuă să mă ocrotească. Puţin înainte de a se dezbrăca de vremelnicul trup de carne, s-a îngrijit să mă întărească, spunându-mi să nu mă  las copleşit de durere (în cazul în care va fi să nu se mai întoarcă) şi asigurându-mă că pleacă împăcată (cu soarta mea şi a familiei mele) în „vacanţa cea mare”. Cu o stranie seninătate îmi mărturisise că regretă „păcatele tinereţelor”, plecarea „din joc”, zăpezile crescute pe buze „dintr-un ochi de dor necunoscut”. Pentru întâia oară am înţeles că îi pare rău că şi-a luat lumea-n cap. Trebuia, mi-a zis, să rămână „acolo” şi să mai facă copii. A trecut pragul spre „dincolo” ca o mironisiţă.

***

Am fost la grădina zoologică (renovată, modernizată) din oraş. Şi (după ce mi-am amintit de Cioran: „Teologia, mai mult decât zoologia, îl defineşte pe om” – citat aproximativ via Nicolae Steinhardt) mi-am zis, a nu mai ştiu câta oară, că semnul omeniei (şi omenităţii) din noi este (şi) cinstirea părinţilor. Ne putem socoti oameni abia atunci când începem a desluşi gândul tainic ce ne şopteşte că avem o datorie faţă de cei care ne-au dat viaţă: trebuie să le mărturisim, într-o formă sau alta, dragostea noastră. Unii ajung să-l transforme în fapte de iubire. Şi poate că transformarea lui în fapte e însuşi sensul vieţii.   

***

Privesc o fotografie a mamei de când avea, poate, doi ani. Îi regăsesc acum zâmbetul pe buzele mezinului nostru, Ioan, care nu de mult a împlinit doi ani. Viaţa merge înainte.