Volumul înregistrează zbaterea lui Sebastian din momentul „schimbării la faţă” – a României”, a prietenilor săi apropiaţi (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu ş.a.) – până la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Scriitorul îşi găseşte refugiul în muzica simfonică pe care o ascultă la radio, în piesele de teatru şi în romanele pe care le scrie.
Sinopsis:
Însemnările lui Mihail Sebastian surprind „teoria colectivelor” (Nae Ionescu) născută din fuga de singurătate, din „încercarea tragică de a ieşi din însingurare”. Mâhnirea sa e determinată de încercarea „colectiviştilor” de a legaliza drepturile absolute ale colectivului, în detrimentul importanţei absolute a individului.
Evreul Sebastian se zbate, în jumătatea a doua a deceniilor patru şi cinci, între răceala cu care este primit în mediile iudaice şi ostilitatea cu care îl tratează noii „oameni în uniformă” (vezi prefaţa lui Nae Ionescu la volumul său, De două mii de ani). Este considerat, şi de unii şi de alţii, „huligan”. În aceste vremuri de „bruscă schimbare politică”, oamenii – care deodată devin „interesanţi” – „reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine”. De la o zi la alta.
Zilele de „concentrare” ca soldat îl obosesc nu atât fizic, cât îi produc o „degradare morală”. Într-o astfel de stare depresivă, Sebastian notează: „Ar trebui să pierd mândria mea de om pentru ca o astfel de viaţă să mi se pară suportabilă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta, care îţi face cel mult milă.” Perioada în care este „concentrat” la unitatea militară i se pare o „teribilă uzină de pierdut timp, energie, muncă, totul în vânt, totul de prisos”.
Uniforma devine un leit-motiv. Cel care o poartă ilustrează „tipul de grandoare” impus de „experienţele extremiste de dreapta şi de stânga”. Astfel, „cămăşile negre, brune, albastre şi verzi, simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-le la o culoare”, iar „la un semn, la un strigăt se netează astfel, dintr-odată, toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire”. Şi atunci nu rămân în joc decât „două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară”.
Consolarea îi vine din gândul că (zeci, sute de) „milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă” căruia lui i se par „drăceşti”. Îşi spune atunci că „nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin mai sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest”. (Două decenii mai târziu, un alt evreu – Nicolae Steinhardt – avea să descopere, prin botezul ortodox, însăşi fericirea cea mare, în condiţii infinit mai aspre de murdărie, promiscuitate, mizerie fizică şi morală, extenuare, înfometare şi zdrenţuire.)
Lui Mihail Sebastian i se părea „indiscutabilă” necesitatea României de „a merge cu Sovietele”, însă înţelegea că „luarea de contact e dificilă” datorită nivelului material şi intelectual scăzut. Acea „mare ignoranţă şi mare mizerie” dintr-o „lume fără rafinament” (ce „rezolvă alte probleme mai imediate: foamea, frigul”) în care tot ceea ce a iubit („discreţia, eleganţa morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieţii”) avea să devină imposibil se va instala – după moartea scriitorului (1945) – şi în România, prin ocuparea de către Soviete. Alte idei, alte uniforme. Spriritul critic, care „n-a avut niciodată uniformă”, fiind „un civil”, avea să întâmpine altfel de oprelişti.
Niciodată partizan al vreunei idei, mereu un dizident, Sebastian nu avea „foarte multă încredere” decât în „omul singur”. Lui i-a încredinţat Jurnalul: „Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu îl cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că este.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu